Trebuie să rămân la lumină

Fără legătură cu povestea, pe care sper să o lămuresc puțin mâine, la următoarea parte.

            Da, trebuie să rămân la lumină. Nu, nu trebuie să afle nimeni secretul meu. Mi-a spus cineva că noi ne naştem atunci când apare lumina, cercul ăla orbitor de pe apa de sus. Da, cea albastră. Mi s-a spus să mă bucur din plin de ziua asta. Sincer, am obosit. Aş mai vrea, dar mă lasă aripile. Am mirosit toate florile posibile pe dealul ăla. M-am jucat printre cleştişorii fini şi gălbiori ai unor copilaşi. Erau frumoşi. M-am aşezat pe năsucul unuia dintre ei, să-i văd ochişorii. Erau rupţi din apa de sus. Cine i-a dat lui voie să fure de acolo? Nici eu nu am voie.

Mi s-a zis că nu poate să mă înveţe şi pe mine, că trebuie să trăiască şi el. A zis că sunt multe cuvinte noi, dar nu trebuie să le ştiu decât gustul şi atingerea. Aşa că am plecat. A, era să intru prin geamul unei maşini. Mergea prea repede, iar eu mă uitam în urmă, la o vrăbiuţă, aşa că m-am trezit lipit de geam. Am scăpat. Acum s-a înserat. Adică nu mai e lumină.

Şi mi-a mai zis ceva. A zis că atâta vreme cât e lumină, eu trăiesc. Da, da, trăiesc. Aşa că am găsit o cutie mare cu multe geamuri cu lumină. Am intrat printr-un geam – nu prin el; prin locul gol unde trebuia să fie un geam – şi am găsit lumina. E un fel de pară, prinsă de sus. Şi are un fir cu lumină înăuntru. Uf, nu mai văd bine… Mă învârt aşa, uşor. E cineva la masă, sub mine. Mă cobor acolo. Mă aşez în faţa ei – e o fată. Zâmbeşte – ce, ce-am făcut? Mă uit la picioruşele mele. Stau pe o foaie. Ce sunt astea, aşa încurcate? Cum se leagă ele unele de altele… Fac doi paşi peste ele, dar nu mă apucă de picior, nici nu pun piedică. Stau, încolăcite, iubindu-se. Fata dă din mână şi mă sperii. Fug. Mă întorc la lumină. Vreau să o gust, nu aşa zicea? Că trebuie să le ştiu gustul şi atingerea? Da, mă apropii. Simt căldura, simt viaţa, simt… Au, am dat cu capul! Era mai aproape decât estimasem eu. Cad… Am ameţit. Nu văd bine. Mă învârt pe sub masă. Fata zice că ar trebui să stau undeva, să nu mă lovesc. Vorbeşte special cu mine. Ce frumos! Mi se umple inima de bucurie! Vorbeşte cu mine!

Gata, m-am aşezat. Parcă e mai bine. Fata vine la mine. Nu mă lua! Lasă-mă la lumină! Te rog… Apropie o altă cutie mică spre mine. Cutia face clic . Fata zâmbeşte şi se ridică. Pleacă. Se stinge lumina. Nuuuu! Nu! Dar ce făcuse ea cu cutia aia? Poză? Da, am auzit de ea. Poză. E o imagine care nu piere. O amintire prinsă în culori. O viaţă rămasă închisă în ramă. Da, o poză.

E întuneric. E rău. Mi-e rău, mi-e frig. O să mor. Nu mai am lumină. Ba nu o să mor. Fata m-a prins în ramă, m-a blocat în poză. Am rămas în amintirea ei. E suficient pentru mine.

Am rămas în amintirea ei…

Anunțuri

11 păreri la “Trebuie să rămân la lumină

  1. Pingback: Trafic cu Hituri (runda 30) « Blogul lui Teo Negură

  2. Ma bucur sa descopar ca te descurci atat de bine, la varsta ta, esti talentata, e bine ca scrii, Ada, nu te lasa! 😉 Si fii optimista, unele poze sfarsesc ca icoane intr-un altar…

  3. Pingback: Miercurea fără cuvinte – speranță « Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s