O carte

Eu îl aștept. Dacă vine, treaba lui. Dacă vine. Mă tot gândesc de zece minute, de când sunt aici. Dar de ce nu? L-am așteptat atâta vreme. Sau nu îl așteptam pe el? Ba da. Dar nu vine. Serios. Nu vrea și punct. Poate… Ei, nu. Dădea un semn dacă intervenea ceva. Ei, să-i fie de bine. Dar de ce mă tot măsoară tipul ăla brunet? Ce, am ceva pe mine? Sau cum? Ups! Mi-a făcut cu ochiul. Mă uit la el și schițez pe buze un „Eu?”  Zâmbește și dă din cap că da. Ai, nu mă-nnebuni! Îi fac semn să vină lângă mine. Îmi arată pomul de deasupra lui. Da, e umbră, iar eu stau în soare. Nu credeam că o să stau mult, deci nu contase. Nu mă duc lângă el. Numai de-a naibii. Să văd, ce face?  Zâmbește iar, amenințându-mă cu o mișcare din cap. Îi râd înapoi. Ridică o sticlă de suc. După cum arată, e rece. Neg din nou. Oftează teatral. Ridică o carte începută. Parcă recunosc coperta, dar nu știu de unde. Ridic din umeri. Îi arăt cartea mea, primită în dar de la cel pe care îl așteptam, pe care îl așteptasem atâta vreme. Pare că o recunoaște. Fan fantasy? mă întreb. Eu tot aici rămân, chit că fac insolație. Îmi face semn spre o gheretă de înghețată. Aș vrea o înghețată, dar va pretexta că trebuie să stăm la umbră și tot lângă el ajung. Nu răspund. Îmi înclin capul într-o parte, să prind o pată de umbră – un nor mic. Dintr-o dată, piațeta se umple de oameni. Parcă acum s-au deschis porțile și intră toți. Două grupuri gălăgioase îmi trec prin față. Aștept să treacă, să îl văd iar. Printre doi copii mai scunzi văd locul liber. A plecat. Frumos din partea lui… Oftez și îmi iau cartea. Mi-e cald, dar mai stau aici puțin. Mă simt vie, cu soarele jucându-se pe pielea mea. Dă-o naibii de avertizare meteo. Măcar mor fericită. Se așează cineva lângă mine. Nu mă interesează nimeni. Mă trezesc cu o înghețată roz în față și tresar. Urmez mâna și dau de brunet. Îi zâmbesc, deși voiam să mă încrunt la el. Iau cornetul. E rece. Uf, e bine.

– Te aștept de un sfert de oră, mă dojeni, pe un ton amuzat.

– Pe mine? întreb, uimită.

– Păi a cui carte crezi că e asta? șopti, ridicând din nou volumul. Acum văd mai bine. E cartea pe care i-o făcusem cadou de ziua lui, acum zece ani.

E cartea noastră.

Anunțuri

12 păreri la “O carte

  1. Pingback: SoulMate « Ada Pavel's Blog

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s