Moartea nu e chiar așa de rea

   Am promis ultima parte și mă țin de cuvânt. Summer Taste (iar nu zic bine 😛 ) intuia un sfârșit neașteptat, iar Vlady credea că e cu happy end. Vedem. Eu consider că are un happy end, dar unul mai adaptat vieții reale, în care nimic nu e atât de bine.

     O să apar cu niște postări, dar nu știu când am timp de ele.

 

            Sună telefonul. Clara răspunse fără să vadă cine apelase. Era sâmbătă dimineața, iar apelul o trezise din somn.

            – Iartă-mă că te-am trezit. Idiotul a apărut iar. Voia să îl deconecteze pe Mike de la aparate.

Vocea alarmată și furioasă a tatălui ei a deșteptat-o.

            – CE?!? Ă… tată… cred că o să plec azi puțin. Apoi vin la Mike. Promit.

            – Ai grijă…

            Trebuia să meargă la Daniel. Nu îi plăcea ideea, dar prostia asta mersese prea departe.

                                                           ***

            Intră în curte, cu inima bătându-i tare. Cățelul a primit-o prietenos, dând din coadă. O recunoștea din atâtea vizite făcute, din atâtea nopți pierdute la el acasă, în căsuța din spate.

Locul lor…

            – Bună, Clara! o întâmpină Lora din casă.

            – Bună… Unde e?

            – În spate, îi făcu ea semn spre căsuță.

A oftat și a pornit într-acolo. Poteca îngustă încă avea desenele făcute de ei pe margini, iar căsuța părea la fel de caldă ca prima oară când se pierduseră de lumea exterioară… A intrat, parcă fiindu-i teamă să simtă iar mirosul de trandafiri pe care îi presăra Dani pe cearșaful vaporos.

            Auzind pași, brunetul își întoarse privirea și zâmbi firav, respirând apăsat. Nu credea că va veni. Nici nu credea că îi va face ăluia ceva… doar… o voia pe ea. Aici, unde fuseseră atât de bine, unde îi declarase cât o iubește și unde îi simțise căldura corpului atât de aproape.

            Se ridică în picioare, în fața ei, fără să spună o vorbă. În ochii ei licărea ceva, ceva ce nu mai văzuse niciodată. Era… Să fi fost dorință? Clara își dădu haina jos și se așeză pe marginea patului, privind în podea. Îi era teamă, pentru că flacăra, pe care o stinsese cu atâtea lacrimi, se aprindea iar, mult mai puternică și mai mistuitoare.

            Daniel se așeză lângă ea și îi cuprinse obrazul cu palma. O sărută încet, acoperindu-i apoi întreaga față în atingeri delicate. Îi bătea inima atât de tare și o dorea așa de mult, încât se temea că, dacă se apropie prea tare, o va pierde ca pe o fantasmă.

O cuprinse în brațe și o întinse pe spate, printre petalele încă vii de trandafiri. Fata nu se împotrivea, dar părea la fel de timidă ca prima dată, ca atunci când, iubindu-l atât de mult, uitase de lumea înconjurătoare.

            Ar fi vrut să zică atâtea, să îi spună tot ce gândea despre ea, dar nu putea. Liniștea era prea dulce. Amintindu-și de ce venise fata, îi șopti, ridicându-i bluza:

            – E ultima oară când mă vezi…

                                                           ***

            – Hei, frumoaso, vorbi Mike încet, văzând-o pe Clara, care adormise cu capul pe marginea patului ei de spital. A ridicat încet privirea, sperând că lacrimile se uscaseră; nu era nevoie ca el să o vadă așa.

            – Ce faci? îl întrebă, ridicându-se și sărutându-l pe frunte.

            – Bine… Tu?

Fata oftă și îi zâmbi, dar nu zise nimic. Îi mângâie obrazul, oftând încet.

            Totul urma să fie bine; cel puțin pentru el.

                                                                       ***

            „Nu cred că îţi imaginezi ce greu e pentru mine acest moment. Îmi jurasem – îţi jurasem – că nu voi petrece nicio clipă departe de tine. Se pare că a venit momentul să-mi încalc jurămintele. Poate tu nu mă mai vrei, poate chiar îl iubeşti. Vreau să ştii că eu te iubesc mai mult decât îţi imaginezi, mai mult decât aş vrea. Nu trebuie scuze sau regrete; plec. Nu ştiu dacă doar fizic, dacă plec din oraş, din ţară sau din lumea asta. Dar tu nu trebuie să ştii. Dacă nu mă vei simţi acolo, în sufletul tău, înseamnă că am murit. Moartea nu e chiar aşa de rea, nu acum, când nu am pentru ce trăi.

            Dacă în viaţa asta, vreodată, îmi vei simţi lipsa, doar caută-mă. Voi fi lângă tine.”

 –Întreaga poveste –

Foto: Vlady

Anunțuri

9 păreri la “Moartea nu e chiar așa de rea

  1. Pingback: Inocentul – X « Ioan Usca

  2. Nu ai zis ca din perspectiva mea happy end-ul se termina cu sfarsitul lui Mike :D. Am citit-o de pe telefon, n-am putut astepta fara sa ma mai uit nitel la cateva postari.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s