„Cu sânge rece și albastru” – Ivona Boitan

   Am terminat acum câteva ore de citit Cu sânge rece și albastru, o carte pe care am obținut-o cu autograf tocmai de la București, că, doar cine sunt eu? 😆

   Deci, las gluma și vă povestesc.

 Ivona Boitan susținea într-o zi că n-a auzit de carte și va trebui să-i povestesc eu. Poftim!

Avem, deci, o tipă care nu simte nimic, victimă a unei boli numite chiar după ea, ingridianism, o Babă, care a încălcat cele zece porunci și un Preot, care încearcă să obțină de la ea o spovedanie. La început (primele capitole) pare ciudat; povestea, relatată la persoana întâi, din două perspective, pare că ar fi relatată dintr-una singură. Dar ce legătură ar avea baba, care e tratată ca o cerșetoare pe treptele pieții, dar nu vrea să o recunoască, cu o avocată influentă, fără sentimente?

  După ce îți dai seama că ai parte de două personaje, care par una singură, începi să vezi despre ce e vorba, mai mult decât poveștile din trecut ale Babei și îngrijorările pentru mobilier ale Avocatei. Vezi ceea ce le deosebește și ceea ce le aseamănă. Silvia nu simte nimic, e persoana cu sânge rece – Crăiasa Zăpezii, cum mai e numită -, iar Baba recunoaște că are sânge rece, de când și-a omorât unchiul.

      În dimineața de Paște – sărbătoare pe care Silvia, iubitoare de singurătate, dorește să o petreacă în confortul calm al locuinței ei, Avocata e împinsă de un sentiment necunoscut (sau doar o curiozitate) de a-i vorbi bătrânei ce stă zilnic, indiferent de vreme, pe treptele pieții, cu privirea pierdută printre florile unei tarabe. O ia acasă, dar înainte de a o băga în curte, e lovită ușor de o mașină. După ce îi închide ușa în nas vinovatului – pentru că acestuia îi este furată mașina și îi cere să pledeze ca martor -, o primește pe Babă în casă și îi pregătește o baie, apoi o masă, intenționând să scape apoi de ea, pentru că o încearcă prea rău curiozitatea pentru acea femeie care nu vorbește. Baba aproape se îneacă în cadă, dar e scăpată de Avocată, pe care ajunge să o numească Îngerul ei.

   Gândirea Silviei pare superficială; este preocupată de cum rana Babei îi va strica dalele din curte, sau parchetul, sau prosoapele. „Dar ce știu eu? Eu nu simt nimic”  e scuza pe care o folosește, sau explicația pe care o găsește la toți anii în care a analizat comportamentele celorlalți, a strâns caiete cu notițe despre reacțiile oamenilor în fața anumitor sentimente. Ea ajunge să o placă pe Babă, să se simtă atrasă de necunoscutul care o învăluie, tocmai pentru că femeia nu vorbește și, deși era nespălată de zile bune și hoinărea străzile, considerată cerșetoare, știa să cânte la pian și citea. Începe să simtă frică, curiozitate, milă, deși îi e teamă să recunoască, tocmai pentru că întreaga viață și-a construit-o în jurul ingridianismului, cu atâtea reproșuri primite din partea mamei.

      Baba, pe de altă parte, povestește doar cum copilăria ei s-a pierdut în ziua în care unchiul ei și-a trădat fratele. Cum a fost nevoită să trăiască în beci printre cartofi, cum a scăpat și cum fiecare suflu de-al mamei ei, deși pe moarte, o făcea să se simtă încă o clipă, copil. Crima pe care a săvârșit-o în copilărie, otrăvindu-și unchiul, e cunoscută de Preot, care încearcă să obțină de la ea regret, smerenie, confesiune:

BABA: Îmi doream să recunoască. Atât, să spună că el i-a turnat. Că îi pare rău. Cam ce vrei tu de la mine. Să recunoască. Că le-a distrus viața.

PREOTUL: Ar mai fi putut fi salvat?

BABA: Nu știu, teoretic erau câteva plante care ar fi putut fi folosite, practic nu știu… că nu am mai ucis pe nimeni până la el.

PREOTUL: Și după el?

BABA: Cinci zile nu a recunoscut. Se uita la poza lor, făcea spume, dar nu a recunoscut.

PREOTUL: Poate nu putea vorbi…

BABA: Putea, că spunea mereu apă… apă…

PREOTUL: I-ai dat?

BABA: I-am dat. Că știam că dacă îi dau apă se chinuie și mai mult.

  Preotul are și el interesele lui. Pe lângă interesul profesional, acela de a o scăpa pe Babă de păcate, speră și să mărească adăpostul, lucru ce s-ar putea realiza cu intervenția profesională a Avocatei, care însă refuză.

          Avocata, după ce trece de frica față de acea Babă care plânge necontenit și care reacționează ciudat – conform notițelor ei – și după ce rezolvă problema cu vinovatul-victimă cu mașina furată cu tot cu câinele bătrân, începe să o vadă pe musafiră doar ca pe o bătrână. Cu ochii de copil și gesturi asemenea, dar încețoșate de vremea care nu iartă niciun trup, Silvia și-o imaginează pe Babă ca fiind doar un copil, apoi devenind bătrână. Ceea ce e – prin coincidență, sau nu? – și perspectiva bătrânei, care nu povestește decât de copilăria (furată cu tot cu livadă și grădină) și bătrânețea ei, ca și cum acestea ar fi singurele care contează.

        Baba știe să obțină ceea ce vrea:

BABA: Uite cum facem, tu asculți povestea mea și, dacă tot nu simți nimic, rupi testamentul și se termină totul.

AVOCATA: Sună a șantaj. Și dacă simt ceva?

BABA: Mă reprezinți și mă lași să stau în casa ta până mor.

AVOCATA: Și cine stabilește dacă simt sau nu ceva?

BABA: Tu!

AVOCATA: Mă crezi pe cuvânt?

BABA: Pe cuvânt că te cred.

 

         Cartea e plină de idei care trezesc întrebări, adevăruri spuse de o bătrână ce nu s-a simțit niciodată tânără – ci doar copil, apoi bătrână. Multe contradicții și paradoxuri ale vieții, pe care unii dintre noi reușim să le trecem cu vederea dar care, judecate, au sensul lor.

E o carte prea interesantă ca să poată fi explicată în cuvinte de cititor. Doar autorul a reușit performanța, chiar prin foile pictate cu negru.

Ajungi să nu mai fi atât de interesat de cum decurge acțiunea, ci de povestea veche a bătrânei și de felul în care o influențează pe Avocată.

     Nu vă spun să o citiți; vă spun să o savurați și să meditați. Este cel mai bun lucru pe care îl poți scoate de la o carte: ideile tale, rostite prin firul comun al Universului.

Mulțumesc.

Asta e cea mai frumoasă rugăciune pe care o știu.

Mulțumesc.

Mulțumesc.

 

Mulțumesc și eu Ivonei, pentru amabilitatea de a-mi trimite un exemplar semnat, și Oanei, pentru că a avut bună-voința de a-mi îndeplini această dorință.

Anunțuri

17 păreri la “„Cu sânge rece și albastru” – Ivona Boitan

  1. Acum ce sa mai zic si eu, decat o rugaciune, nu? Multumesc!Nu sunt multi adolesecenti care au citit cartea asta…bravo tie!

  2. Pingback: Multumesc, Ada! « 1001decarti

  3. ok, în primul rând mi se pare doar mie, sau povestea e romanul e wirdow? ok, o sa fiu sinceră. mi se pare complicat şi ciudat.

    şi greu de digerat. eu am o filosofie. nu citesc ceva ce nu pot înţelege sau în care nu mă regăsesc. ciudat, ştiu. dar asa sunt eu. mai cu moţ.

    citeam ieri o scenă dintr-un roman în care tipu o snopea în bătaie pe ea. şi povestea în detalii. deci, cu mâna pe inimă (şi nu te râde că ştiu că-s naivă), dar nu eram pregătită pentru aşa ceva. m-a izbit pur şi simplu. eu cred că trebuie să fim mai blânzi cu noi şi să avem grijă pe ce punem mâna. nu de alta dar ne strică universul şi ne maturizează prematur.

    „Baba” =))) ai fost tare simpatică!

    • poi ai dreptate. „baba”, pentru că așa e numită și în carte. nu are nume și e mai bine așa.
      eu am pățit cu bătaia la Ion… îmi venea să îi bat eu pe ăia…
      Cartea poate e complicată așa, dar cred că ți-ar plăcea. Acu, na, nu pot s-o bag nimănui pe gât.

  4. Pingback: Interviu « Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s