Despre cum mor imagini (II)

Eu mă țin tare. Nu mai plâng. Și nu-i mai plâng lui, oricum.

Așa se mințea, încercând s-o mintă și pe Lia. Nicio șansă. Știu, zână, îi spunea ea, știu că n-o să poți. Dar e ok. Trece ziua de parcă nici n-a fost. Mâine au să vină. Mâine n-o să poată face nimic. Știe asta și-i spune ei. Îi spune să nu se supere, îi spune pentru că știe că o va distrage, că o să-i povestească despre toți și de toate. Și tace. În cutiuța ei, tace. Are sertarele toate deschise și dezordonate, bucăți de eșarfe roșii alunecă de pe spătar, bluze negre și buline albe s-au pierdut pe podea. Muzica valsează printre ele, iar ea schimbă des și nu are răbdare să asculte până la final nicio melodie, pentru că găsește în listă unele care-i plac dar care, după câteva sunete, îi amintesc de ceva.

Seara, în pat și cu lumina stinsă, după ce toți din jurul ei, existențe enervante și ignorante, au tăcut, așteaptă. Așteaptă să apară bulina verde în dreptul numelui lui, al lor. S-a aprins iar dorul și au revenit amintirile și toate dorințele lăsate pe jumătate. A revenit resemnarea că nu îi e ea, că o înșela pe ea cu actuala soție, iar acum între ei e doar un contract. Că toată povestea asta era altfel dacă era cu un an mai mare. Dacă, dacă…

Apar amândoi în același timp. Își ține respirația și degetele deasupra tastelor. Expiră brusc și-și lasă mâinile pe lângă corp. Nu știe ce să scrie. Nu știe dacă vrea să scrie. Măcar pentru ca, la finalul nopții, să nu poată da vina pe ea pentru lacrimi și nesomn.

Victor îi trimite un salut. Răspunde. În același timp, sună telefonul și, fără să se uite, știe sigur că e Luca. Lasă laptopul și se ridică. Răspunde cu voce mică. Alo?. De partea cealaltă a firului, o respirație tăiată și apoi, brusc, sunetul unui om care plânge. Adela își mușcă buza de jos și vrea să spună ceva. Șoptește un „Nu” care nu-l face pe celălalt decât să plângă mai tare. Se lasă în genunchi pe covor și închide ochii. Nu vrea să plângă. Dar nu poate altfel. Nu poate să nu rezoneze cu suferința lui. Nu l-a mai auzit de luni bune și acum îi plânge la telefon.

Cinci minute. Numărate în sughițuri de plâns și în lacrimi șterse pe obraji. Apoi închide fără să fi zis ceva. Laptopul ticăie constant mesaje. Îl ia și revine acolo, în mijlocul camerei, cu el pe picioare. Victor o întreabă ce i-a făcut, ce i-a zis, de ce plânge, ce s-a întâmplat. Râde și își limpezește ochii. Vorbește iar cu el. Mai bine cu el, Luca trebuie să se odihnească.

Vorbesc multe. El îi povestește ce-au mai făcut. Îi spune că soția lui nu apare. Îi spune că mama lor și-o dorește pe Adela acolo. Îi povestește cum el i-a spus numele în somn și cum n-a fost capabil de nimic de ziua ei. Îi spune că îi e frică să vină și că îi e frică – dacă n-o să poată pleca? Ea e bună și caldă. Îl citește și îi dă sfaturi, îl încurajează și glumește. Se uită. Rupe părți din ea și se uită. Uită că n-o să doarmă nici noaptea asta, uită că Lia nu poate veni s-o panseze a doua zi. Uită.