Lăsați-mă să cred în inocență. Lăsați-mă să cred că iubirea nu se numără în cearceafuri șifonate. Lăsați-mă să sper că relațiile nu se rezumă la cele fizice și că poți fi drăguț cu o persoană de sex opus fără să vrei ceva, fără să ți se aprindă călcâiele. Văd atâtea situații exact invers cu ce spun eu aici încât mă lupt cu toți și toate ca să nu văd. Să cred că pot fi îndrăgostită fără să mă gândesc la cum sărută sau cum mângâie; că pot visa la cineva fără să fie nimic erotic și că pot spune „te iubesc” fără să fiu considerată „iremediabil topită” de acel cineva.
Nu-s naivă. Înțeleg, fac legăturile. Când nu fac, ori nu mi se pare important, ori nu vreau, pur și simplu, să scot situația din acea atmosferă de… inocență. Așa că lăsați-mă să cred să nu se reduce totul la sex. Că poveștile frumoase chiar există și că nu întotdeauna unul (se) dă iar celălalt profită mai mult decât oferă. Lăsați-mă să nu văd…
(nu mesajul mă interesează acum, ci atmosfera… sună așa lin!)
Acum câteva ore mi-a fost făcută o „declarație de cititor” care m-a bucurat mult, poate prea mult. Nu e bine să faci un om să plângă. Dar dacă îl faci să plângă citind povestea pe care ai scris-o și la care, scriind, ai plâns la rândul tău, înseamnă că ceva, undeva, ai făcut bine. Catharsis? Eram puțin sceptică când ne vorbea la oră de asta. Acum, primind mesajul acela – „am terminat cartea de vreo oră și nu mă pot opri din plâns” – de la o amică (ceva între o simplă colegă și o posibilă prietenă de viață, o fată cu care n-am schimbat decât formalități și pe care m-am enervat – și invers, sunt sigură – de atâtea ori) primind o astfel de afirmație care nu-i mințită (nu ar avea niciun sens; nici nu mă așteptam să îmi scrie), am sentimentul că fac ceva bine. Ca artă. Ca… eliberare. Mi-ar plăcea să citească aici, să înțeleagă (poate) cât de mult a însemnat pentru mine ce a zis.
Am scris… mult. Îmi lipsea asta.
Somn ușor! – sau adânc 
