Vin

Vin. Și pleacă. Toți cei pe care îi iubești. Toți cei pe care… ei bine, toți cei pe care îi iubești în pat. Nu-s mulți, dar fac cât… toți ceilalți.

Vin. Întâmplări mii. Rămân câteva amintiri. Restul se ascund prin sertare, prin sticle de parfum și culori de eșarfe.

Vin. Roșu. Azi-noapte. Mult timp pierdut în fața șemineului, pe o pătură care trebuia, de fapt, să fi stat pe pat, peste noi doi, adormiți. Sau nu…

Mă trezesc înaintea lui. Așa fac mereu. Mă trezesc și privesc. Îl privesc. M-am îndrăgostit până acum de un singur bărbat. M-am îndrăgostit de el tot așa, privindu-l cum doarme. Iar pe acesta de acum îl simt la fel. E senin când doarme. Fără replicile de mare cuceritor, fără siguranța că banii din buzunar mă vor vrăji cumva. Pare serios. Și respiră ușor.

Iau paharele abandonate pe măsuța din sufragerie și le duc la bucătărie. Sorb ultima gură din al lui, apoi mă apucă râsul – am început cam devreme cu alcoolul. Intenționez să le spăl – în general, după astfel de nopți îmi pierd entuziasmul. Îl las să se trezească, apoi îl dau binișor afară. Nu am petrecut cu niciun bărbat mai mult de o noapte. Uneori, dacă nu am chef decât de o noapte în brațele cuiva, plâng. Joc teatru, îl fac să-i pară rău pentru micuța provincială și îi trezesc instinctul patern. Mă bagă în pat și-mi poartă de grijă. Până adoarme el, desigur. Vinul roșu plus căldura cu miros de scorțișoară au efecte benefice. Dar azi-noapte… Ei bine, nu am fost doar eu cea care a vrăjit.

Șoapte în fața șemineului, sărutări pe pielea sensibilă, jocuri de seducție. Le știu pe toate, le recunosc, dar tot m-am lăsat. Iar acum, el doarme în patul meu, iar eu spăl vasele?… Fir-ar! Opresc apa, îmi șterg mâinile și mă întorc în dormitor. E atât de liniște, încât îi aud respirația. Îmi iau perna și mă așez pe ea, pe podea, lângă pat. E frumos. E un bărbat frumos. Aproape perfect, cu tot cu acele cute care i-au apărut la colțurile ochilor. Îmi sprijin coatele de marginea patului și capul în palme. Îl privesc ca pe tablou.

Cred că visează ceva, pentru că nu mai respiră așa calm și regulat. Deschide ochii și mă trezesc privind picături de mare. Nu glumesc, nu-s genul poetic – decât după ceva vin… Ochii lui sunt de un albastru de spumă. Nu-i văzusem așa aseară. Zâmbește.

- Vrăji? se amuză.

Vocea lui e răgușită, dar îmi dă standardele peste cap. Fir-ar, chiar nu voiam să-mi „pice” și el…

- Nu. Încercam să văd ce visai…

Se ridică într-un cot și-mi prinde capul cu mâna liberă. Mă sărută, fără ca eu să pot să mă opun – nu prea voiam, ce-i drept. Apoi se lasă înapoi între perne și oftează.

- Am auzit că… trebuie să plec, bombăne cu ochii în tavan.

- Ai auzit? ridic o sprânceană și mă lupt, înăuntrul meu, cu dorința de a mă așeza lângă el și a-l îmbrățișa.

- Da… Ai o reputație, scumpă domniță.

- Da. Știu. Dar bârfele nu te-au împiedicat să te culci cu mine, îl tachinez.

- Ce mai contează un număr în plus sau în minus pe o listă?

Ha! Mă urc în pat și peste el, cu genunchii înconjurându-i mijlocul. Vrea să îmi prindă talia cu palmele, dar i le ridic deasupra capului.

- Lista mea sau lista ta?

Râde și reușește să mă sărute, așa cum stau deasupra lui, cu părul căzând cascadă pe brațe. Mă gâdilă, dar suport. Mă simt provocată și am, ciudat, chef de el, iar.

- Lista celor care ne bârfesc, șoptește și-mi face cu ochiul apoi, printr-un minim efort, se eliberează din „strânsoarea” mea și mă întoarce pe mine. Ajung eu sub el, prinsă cu mâinile deasupra capului. Ei, da…

- Plec. Știu că asta vrei. Plec, spune și își lipește buzele de ale mele, aproape violent.

Mă zbat să tac. Să nu simt. Să nu…

- Stai.

E uimit. De-a dreptul. Și eu sunt. Dar…

- Stai. Te rog.

Foto: Felix Cuceanu