Continuare de la: You should/you could
- Atașamentul vine când te aștepți mai puțin. Ca un hoț, tocmai când credeai că ești imun. Susții că poți ușor trăi fără cineva, dar o faci atunci când acel cineva e lângă tine. Când dispare, mai reușești să te minți o vreme că a fost doar o iluzie. Până nu trece. Până… rămâne blocat în minte, în inimă, în… tine.
Mă opresc și îl privesc. E încruntat. Chicotesc și-i prind mâna peste masă.
- Copilă, ce-i cu gândurile astea?
Copilă? De când copilă? Adică da, adevărat, dar… nou. Ridic din umeri și-mi las ochii în jos, undeva la nasturii albaștri de la bluza lui.
- Am avut două săptămâni să mă gândesc ce apare primul: oul sau găina. Râde cu poftă, iar râsul lui e dulce, mă molipsește. Așa că am descoperit ce hoațe sunt sentimentele astea, continui.
- Toate?
- Toate… Nici ura nu mai e ce-ar fi trebuit să fie…
Tăcem amândoi. Sorb din ciocolata mea caldă, privindu-l pe deasupra marginii aurite. Cealaltă mână e ocupată cu degetele lui, calde și fine, mult mai lungi ca ale mele, care mă prind ca și cum ar putea cu ele să cuprindă tot sufletul.
- M-ai urât?
Mă amuză asta. O spune și o și crede. Crede că pot să urăsc.
- Tu urăști pe cineva?
- Nu pot. Dau din cap că da, adică știu, înțeleg, n-ar fi cum altfel. De unde știi?
- Trăiești. Psihic, sufletește, încă trăiești. După tot ce s-a întâmplat. Ura e un sentiment puternic, care macină. Pentru că tu tot ești aici, nu ai urât. Nu urăști.
- De unde știi că trăiesc psihic?
- Hei, mă revolt, cu mine e doar teatru?
Oftează și simt cum schimbă tonul. Mâna își pierde flexibilitatea și nu înțeleg.
- Nu, sigur că nu-i doar teatru. Nu m-aș juca cu tine.
Se apleacă în față, iar eu continui să mă joc cu degetele lui, fără să-l privesc. Verigheta e din nou pe locul ei și, când observă că o simt, vrea să o dea jos, cu aceleași degete pe care le strâng eu. Nu-l las. Mă apropii de el și-i ridic mâna la buze. Ating ușor pielea lui, dintr-o dată fierbinte, pulsând.
- Nu…
Zâmbesc și mă las înapoi pe spătar.
- Ok, continuă, schimbând tonul. Trăiesc. Nu e și iubirea un sentiment puternic?
- Ba da. Dar, atunci când e împărtășită, măcar parțial, nu macină. Așa tare… Când nu e împărtășită, când n-o știi decât tu, da… macină.
Scoate un fel de pufăit de surprindere. Mi-era dor de el, așa, încercând să fie matur, să fie el cel matur…
- Mă iubești? întreabă într-un timp.
Mă gândesc o vreme. Ce-i iubirea? Cum s-o definesc, cum s-o simt? E iubire, sau doar dor, sau… ce-i asta de-o simt eu, apăsarea asta de fiecare dată când nu zâmbește?
- Te iubesc în felul meu… Poate nu e aceeași iubire ca la tine.
Tace. N-a înțeles deloc sau a înțeles prea bine…
Imaginea e luată de aici: Syrkell. Uitați-vă puțin, sunt superbe!
