Scriitor sau om care scrie?

Care e diferenta dintre un scriitor si un om care scrie? Eu cred ca diferenta e in publicitate. Un om care scrie o face pentru el si pentru sufletul lui. Un scriitor ajunge sa scrie mai mult pentru ceilalti decat pentru el. Si atunci incepe sa nu mai scrie pentru sufletul sau, ci doar pentru ce vrea publicul, doar pentru ce se cere; incep statisticile: grupa X de persoane apreciaza in ultima vreme literatura de tip…, cu subiect…, care are ca personaje indivizi… (si aici inchei punctele de completare aleatorie, de catre oameni mai mult sau mai putin experimentati.)

Despre dileme de genul si pentru altele, marti, 1 noiembrie, ora 21, pe TVR Cultural, in cadrul Jurnalului Cultural, veti da de mine Multumesc, Georgiana Socianu si echipa!

Abia am dat interviul, inca nu mi-a trecut imbujorarea. Acum ma pregatesc de escapada! Ma asteapta muntele si… Halloween-ul!

Apropos, am promis; dupa emisiune va dau test! Glumesc! Sau… nu.

Weekend linistit!

You should/you could

Continuare de la: Nu-i cere unei femei

De la… aventura mea au trecut două săptămâni în care am fost pedepsită. Fără mobil, net sau player. Doar eu, temele, cărțile, televizorul și caietul de povești. Până la urmă, ai mei au ajuns la înțeleapta (din perspectiva mea, desigur) concluzie că orice ar face, faptul e făcut. Așa că mi-au înapoiat telefonul și celelalte legături cu lumea modernă. Desigur, exagerez, dar mi-era dor de melodiile mele favorite, și de blog. Deschid telefonul și nu primesc decât două mesaje întârziate de la o colegă. Nimic de la… Cosmin. Hm…

Intru pe net și mă așteaptă prea multe notificări ca să le pot face față, așa că le șterg pe toate. Două mailuri deloc importante, nimic de la el. Pe nicăieri. E aiurea… Acum unde-a fugit? Găsesc pe facebook un fel de citat: „Well, you should have called. I wouldn’t have answered, but you could’ve left a message, which I would have quickly erased.” Un fel de reproș, îmi sună acum. Sau nu-i. Deși… Niciun semn?…

În a doua zi de „libertate”, mă așteaptă la poarta școlii. Nu mă opresc, dar îi zâmbesc fără cuvinte și mă urmează, apoi își potrivește mersul cu al meu.

- Mi-a fost dor de tine, începe.

- Serios? Nu s-a văzut…

Oftează și mă prinde de încheietură, îmbrățișându-mă înainte să pot protesta. Parfumul lui, cu mirosul de iarnă care bântuie orașul, mă topesc. Îmi strâng brațele în jurul lui și zâmbesc precum o copiliță.

- Mi-era frică să te caut, zice când ne dezlipim și ne continuăm drumul.

- De ce?

- Ca să nu faci vreo prostie de dragul meu.

Nu înțeleg. Dar vorbește serios. Și mâna îi tremură ușor într-a mea. Și mi-e frică. Mi-e teamă că va spune că nu mă mai vrea aproape.

- Nu renunța la mine pentru mine… Nu mă va ajuta, șoptesc.

- Nu, afirmă gânditor. Nu. Doar… te-ai culcat cu mine, pentru că eu am cerut asta.

- Nu ai cerut tu. Nu eu m-am trezit speriată și m-am cuibărit în brațele tale?

- Ba.

- Și atunci?

- Nu la asta mă refeream. Dar puteam sta cuminte. Ești mică. Nu ai de ce să te limitezi, să-ți pui restricții. Dar eu…

Hm, oare are dreptate? Aș fi făcut o nebunie?

- Nu par destul de stăpână pe mine?

Râde. Ce-am mai zis acum?… Nu contează. Îmi era dor de el. Chiar nu mai contează. Acum sunt cu el. Nu fac nimic greșit.

- Știam că te-a pedepsit. O întrebam zilnic pe Eliza ce faci, cum ai zâmbit la școală. Săraca, mă va acuza de hărțuire.

Ridic din umeri. Am avut timp să scriu. Să mă găsesc. Îl opresc; îmi dau seama că îmi e dor de buzele lui, așa că-l sărut scurt, dar nu mă lasă să scap până nu rămân fără respirație.

- Hai, du-mă la o ciocolată caldă, zic încet și îl prind iar de mână. Zâmbește și… Totul e bine. Așa se simte, cel puțin.

Miercurea fără cuvinte – culori furate

From: Jaydoncabe

Semnez la Carmen pentru Wordless Wednesday