Continuare de aici: Umbrela roșie
Simt nevoia să-l văd din nou. Sau să-l aud. Haina lăsată de el și-a pierdut parfumul. Deși, dacă stau mai mult cu nasul în ea, încă simt aroma lui. Așa că o sun pe colega mea și o rog să-mi dea numărul lui de telefon. Mi-l dă, fără întrebări – oare ce crede ea? În fine… Apelez, dar închid repede. Sunt nebună? Omul are soție. Eu sunt mică pentru el. Nesemnificativă. Poate îi era doar milă de mine… Nu îl sun. Mă doare, dar nu.
Îmi pierd zilele de vacanță prin parc, citind. Azi, soarele se joacă printre frunze și lasă urme vesele pe paginile cărții. Am picioarele strânse sub mine, pe bancă, nu-mi pasă de cei care trec pe alee, nu cunosc pe nimeni. Citesc. Când cineva se așează lângă mine, tresar și pierd pagina. Jandarmul meu. Îmi zâmbește.
- N-ar trebui să te cunosc, bombăn, realizând că sentimentul apăsător din piept nu trecuse, ci se ascunsese.
- Nu mă cunoști. Stai, spune și se ridică. Îl privesc amuzată cum se depărtează doi pași, apoi revine. Bună ziua, domnișoară. Vă supărați dacă mă așez lângă dumneavoastră?
Chicotesc și aprob. Și-a găsit loc în marginea opusă a băncii. Între noi stau geanta mea, agenda și sandalele, pe care le-am ridicat de pe alee.
- Eu sunt Maria, mă prezint – suntem necunoscuți, nu?
- Cosmin, zice și întinde mâna. Fac asemenea și, după ce o strânge ușor, o duce la buze. Mă înroșesc toată, simt. Îi zâmbesc aiurea și îmi las privirea în carte.
- Ce citiți?
- Te rog, nu-mi mai vorbi așa. Sunt mai mică decât tine. Mult mai mică…
- Nici chiar așa mică, se amuză. Deci, ce citești?
- Eliade, spun scurt, încercând să ascund tremurul emoționat din voce.
Maria, copilă aiurită…
- Citește-mi ceva, mă roagă, lăsându-se ușor pe spate și închizând ochii, cu fața în sus, spre razele mângâietoare. Îi mângâi obrajii cu privirea, invidioasă pe soarele care mi l-a furat, care are dreptul să îl atingă. Îmi amintesc ce m-a rugat. Verific agenda, ca să văd unde sunt citatele care mi-au plăcut.
- „Asta mi se pare lucrul el mai greu de învățat în contemplarea iubitei: să știi cum să-i citești ochii.”
Se îndreaptă și mă privește. Nu-l las să mă emoționeze iar.
- „Pe mine mă obsedează mai ales amănuntul acesta, că dacă aș fi știut să privesc într-un anumit fel ochii unei femei, viața mea întreagă ar fi decurs altfel…”
- Pot să citesc eu? mă roagă.
Pun sandalele sub bancă și mă mișc, astfel că ajung lângă el, și lucrurile mele sunt abandonate pe locul unde stătusem. Îi dau cartea, fără să zic nimic. Îi deschid la o pagină pe care o știu deja. Texul subliniat îi atrage atenția.
- „ N-am și eu dreptul să fiu fericit? o întrebai. Ileana își mușcă buza, și numai atunci, pentru o clipă, ochii i s-au tulburat. Apoi și-a plecat, biruită, fruntea. Nu mai știu…, șopti.”
Vocea lui sună dulce. Aș vrea să-l pun să-mi citească el romanul…
- Uite, încep peste ceva vreme, nu-mi fă iluzii. Tu ești… luat. În plus, ești mai mare ca mine, nici nu știu cum mă vezi tu.
- Maria, ai stat în ploaie, cu mine, două ore, deși voiai să pleci. Am venit după tine în noaptea aia, dar la depărtare. Așa că, nu te văd în vreun fel, te simt, la naiba. Dă-mi o șansă.
Da, măi omule, dar ești căsătorit! Sau ce nu înțeleg eu aici?
- Bine. Două întâlniri.
Începe să râdă. Îmi dă cartea și se ridică.
- Nu vreau să te deranjez. Lectură plăcută! spune și se întoarce.
- Și șansa? șoptesc, răscolită de ideea că m-a tras pe sfoară.
- O să fie, îmi zâmbește, apoi pleacă.
Rămân cu cartea în mână, cu parfumul lui lângă mine, ca o prezență solidă. O să fie…
Sursa foto: AllPosters.com
