Summer wine

  Am petrecut trei zile în parcarea Bisericii Domnești, devenită loc de concert. Mix Music Evolution a venit în oraș. Andreea Bălan, Keo, Alexandra Ungureanu, Proconsul, Lorena, Unik și alții. Măruță pe post de prezentator – doar azi – și mulți sponsori care au împărțit premii pentru dansul pinguinului Au fost trei zile mișto. Oamenii au avut muzică de toate felurile, de la populară la house – ah, îi uitam pe Jean de la Craiova și pe Dj. Jungle. Acțiuni pentru copii după-amiază, vată de zahăr – preferata mea – și mașinuțe. Azi a plouat. Oh, și ce-a plouat! Am văzut artificiile, apoi am plecat, pentru că trei sub o umbrelă nu venea prea bine. Așa că am ajuns acasă ca o pisică plouată (Miau?) și acum mă simt destul de rău. Mâine scap de sorumea pentru câteva zile. Nu că-i superb?

Cu traducerea mea, sunt chiar… hm, ce să zic… Mă bate gândul să renunț. Dar acum sunt gânduri de mâță plouată Poate până mâine va fi mai bine. Nu-mi cereți detalii, o să vi le dau eu cândva.

Între timp, mi-au venit idei pentru textul de mai jos, adică cel de la postarea anterioară.  Poate continui, până când ne mai organizăm noi pe insula pustie  

Să aveți o săptămână plăcută!

Imposibil

Agitație și aglomerație. Doar atât pot spune momentan. E încă lumină, soarele se încăpățânează să privească înapoi spre parcarea devenită de ieri spațiu pentru publicul care va să se adune pentru concert. Colega a venit cu prietenul ei. De data asta, nu mă simt în plus – e și seara mea, nu? În dreptul nostru vine unul dintre jandarmi. Îl privesc amuzată, cu gândul la… Hm, la nimic. Băieții se cunosc. Se fac prezentări – of, ce nu-mi plac! – dar am uitat cum îl cheamă în clipa în care mi-a atins mâna. E o problemă a mea – cum dau mâna cu cineva, uit instant numele. Sau să fie doar faptul că am dat mâna cu persoane cu pielea fină?… În fine. Omul e în timpul slujbei. Ne salută și pleacă.

Îl văd toată seara. Dacă acesta e perimetrul lui sau și l-a stabilit singur, pe baza prezenței noastre aici, nu mai știu. Ideea e că se tot plimbă prin fața noastră. Uneori se mai oprește, mai vorbim cinci minute – de fapt, băieții vorbesc între ei, noi două suntem lăsate ca la expoziție, doar pentru… decor. Sau pentru admirat… Am timp să-l „studiez” puțin. Mâinile am observat deja că sunt fine. Are ochii negri și genele lungi. Un zâmbet larg, dar scump la vedere, și obrajii roșii, cât e el de impunător în costumația de serviciu. Văd, fără a intenționa asta, verigheta lui. Super, e însurat…

Spre final, colega decide să plece – prietenul ei se simțea rău și era foarte obosit. Așa că rămân singură. Chiar nu voiam să plec înainte de final, mai ales că eram conștientă că va mai dura doar puțin. Lumea se mișcă, trece printre rânduri, se înghesuie. Nu-i dau atenție. Până când mă simt prinsă în brațe, ca din greșeală, tocmai de „omul legii” – căsătorit! Nu uita, e căsătorit!!! Își cere scuze și îmi oferă un pliant cu programul concertului. Îl privesc neînțelegând rostul pliantului. Pleacă și îl deschid. Aproape că-mi scapă printre degete foaia albă, scrisă, din interior. Mă străduiesc să citesc la lumina produsă de un felinar din apropiere. „Dacă vrei, te conduc eu acasă. Doar rămâi unde ești după ce se termină spectacolul.” Un scris fluid, înclinat spre dreapta. Instinctiv, mă uit după el, dar e imposibil să-l găsesc. Zâmbesc singură și ascund biletul în geantă.

Aștept nerăbdătoare finalul concertului. Lumea pleacă, încet-încet, și rămân singură, eu și ambalajele lăsate din nesimțirea altora, pe iarbă. Fac câțiva pași înapoi și mă așez pe marginea unei fântâni, care acum nu mai funcționează. Și îl aștept. Tresar când se profilează câte un jandarm, polițist, agent de securitate particular… Nu e el. Nici nu mai știu cum îl cheamă. Îmi ascund privirea în umbrele de la picioarele mele și îmi fac un plan – dacă nu vine în cinci minute, plec. Asta e. Nu vreau să pic de fraieră…

Cinci minute. La revedere, scumpule! gândesc și mă ridic. Aud pași în spate și privesc, curioasă.

- Voiai să pleci?

Acum îi aud și vocea… Hm, sună bine. Calm, dar ferm. Cu un fel de siguranță. Îi zâmbesc și ridic din umeri. Da, voiam. Zâmbește înapoi și vine în dreptul meu. Pornim în același pas.

Îl privesc cu coada ochiului.

- Știi, nu mușc, se amuză și îmi dau seama că merg la doi pași distanță de el. Mă apropii, doar puțin.

- Tu nu, dar poate soția…

Își lasă privirea în jos și simt că am spus o prostie. Of, fir-ar… Nu mai zice nimic, nici eu. Îl întreb unde stă, dar spune scurt că mă conduce pe mine întâi, așa că important e unde locuiesc eu. Nu am curajul să-l întreb dacă l-am supărat. Mergem amândoi cu privirea în jos, în același pas,aproape  singuri pe străduțele care duc la blocul meu. În fața scării, mă opresc și mă pun în fața lui.

- Mulțumesc pentru că m-ai condus. Noapte bună! zâmbesc și fac câțiva pași spre ușă, apoi mă întorc. Iartă-mă dacă te-am supărat.

Își lasă capul într-o parte și zâmbește. Oftează scurt.

- Nu m-ai supărat tu. Mi-ar plăcea să ne revedem, recunoaște, apoi pornește încet spre… casa lui, presupun.

Pentru că inima îmi bate tare și nu mă pot concentra la nimic altceva decât la el, ajung la singura concluzie posibilă – mă îndrăgostesc din nou de imposibil…

 

NB: Fragmentul e pur ficțiune, inspirat de zilele mele la spectacolul din oraș. Imaginație de om rămas fără… subiect de scris

Enjoy!