Vină

Continuare de aici: Lily

Au trecut cele două săptămâni de când stabilisem că mă poate cuceri. Nu l-am mai văzut. Eliza nu știe nimic, nici prietenul ei. Cosmin parcă a dispărut. Fir-ar, să o creadă el că mă lasă așa!

„Dispariția ta, fără nicio explicație, m-a supărat. Dacă ții măcar puțin la mine, te rog să vii mâine la terasa unde ne-am văzut acum două săptămâni la ora două. Maria”

Citesc mesajul de zece ori înainte să mă încumet să dau „send”. Închid ochii și apăs tasta. Mesajul se livrează, primesc confirmarea. Niciun răspuns. Nici nu căutam. Caut doar o explicație.

Nu pot să dorm toată noaptea, cu gândul la el. A doua zi, până la ora două, mă plimb din cameră în cameră, îmi probez toate hainele, o enervez pe mama, fâțâindu-mă pe hol.

- Ai întâlnire? bombăne iritată.

Mă opresc din admirat în oglindă și o privesc. Da, așa se pare… Nu răspund, dar mă calmez puțin. Aleg o rochie vaporoasă, bleu-marin. La ora unu decid că nu mai pot sta așa că plec. Cu cât mă apropii de terasă, mă simt agitată. Oare chiar simt ceva sau e doar emoția unei întâlniri? El e deja acolo, la o masă din colț, la umbra unui copac. Mă duc la el zâmbind și se ridică, ținându-mi scaunul. Mă las pe spătar și îl privesc tăcută. E ceva în ochii lui. O sclipire. O altă sclipire. Undeva între fericire și durere, deși nu știu care e pregnantă. Chelnerul apare de nicăieri și comand. Apoi, rămasă iar singură cu el, mă aplec în față, peste masă.

- De ce-ai fugit așa?

- Îți fac rău. Am înțeles asta.

- Ai înțeles prost. Eu îți fac ție rău. Asta spuneam. Tu îmi faci rău când pleci, recunosc cu voce palidă.

- Nu. Eu sunt cel mare; acum pricep ce-mi ziceai tu și eu nu ascultam.

- Eu te ascult. Și, înainte să mai fac vreo gafă, spune-mi ce s-a întâmplat cu soția ta, cu fetița, cu căsătoria.

Oftează și scoate verigheta de pe deget, părăsind-o pe masă. Când se înapoiază chelnerul, de teamă că s-ar pierde, o iau de pe tăblia de lemn și o ascund în palmă.

- M-am căsătorit la douăzeci de ani, din dragoste de student. A rămas gravidă mult prea repede, dar eram dispus să devin tată. Într-o zi, am lăsat-o să conducă singură la părinții ei. A făcut accident de mașină… E vina mea, spuse peste câteva clipe. Dacă nu o lăsam singură…

Tace. Pentru câteva clipe, își admiră degetele încrucișate în poală. Apoi ridică ochii și acum știu sigur ce se ascunde acolo – durere. Oftez, încercând să asimilez informația. Apoi mă ridic și mă așez pe scaunul de lângă el. Îi iau mâna într-ale mele. Observ că, fără intenție, am pus verigheta pe deget, și o dau jos, strecurându-i-o lui înapoi.

- Nu e vina ta. Nu are cum să fie vina ta. Dacă erai cu ea, probabil mureați amândoi. Nu poți să trăiești așa, cu o crimă care nu-ți aparține. Te rog, lasă-mă să te conving că nu e vina ta.

Nu spune nimic o vreme. Îmi beau sucul, fără să mă dezlipesc de el, dar nici nu-l privesc – dintr-un motiv necunoscut, mă simt vinovată de starea lui de acum.

- E vina mea, spune sigur, cu o voce amară.

-  Ok. E vina ta. Poate e o învățătură. Să nu mă rănești pe mine vreodată?

- De ce?

- Au trecut două săptămâni. Vraja ta a avut efect.

- Nu te voi lăsa să te îndrăgostești de mine.

- Perfect. Acum o să pleci iar, așa-i? bombăn și mă întorc pe scaunul din fața lui, fără să-l privesc.

- Nu.

- Ai putea. Dacă nu vrei să înțelegi, dacă o să continui să apari și să dispari din viața mea… Nu pot să te ajut.

- Asta e tot ce vrei?

- E tot ce pot să fac…

Se ridică fără expresie. Lasă câțiva bani pe masă, murmurând că face el cinste, apoi trece pe lângă mine și pleacă. O, nu, nu-l las să plece iar! Mă ridic și fug după el. Îl prind de braț înainte să iasă din curtea restaurantului și îl întorc spre mine.

- Să nu crezi că mai permit să pleci iar de lângă mine, șuier, nervoasă de-a binelea.

Dă neîncrezător din cap. Îmi încurc degetele între ale lui și îl trag după mine.

- Hai să ne plimbăm.

- Dar…, vrea să protesteze. Mă întorc și îl sărut. Scurt și cast. Inocent, cum zice el. Zâmbește sub buzele mele și îmi mângâie obrazul cu mâna liberă. Îl îmbrățișez și inspiră adânc, cu nasul în părul meu. Apoi îl iau iar de mână și îl țin după mine. Poate, poate îl conving.

Pentru Georgiana și Bianca - nu s-a terminat – și pentru Nice - aveai dreptate

„Asasin la feminin” – Monica Ramirez

Clic.

- Scoateți-vă hainele.

Clic.

Alina se întoarse cu spatele la camera de luat vederi și se dezbrăcă în chiloți.

Clic.

– Toate hainele.

Clic.

Titlu: Asasin la feminin (2010)

T. O.: The Unwilling Assasin (Blue Ink Waters, USA, 2008)

Autor: Monica Ramirez

Editura: Crime Scene

Comanda online: http://www.tritonic.ro/isbn-Asasin_la_feminin__(crime_scene_29)-978-606-8139-59-3.htm 

   Negrul era singura culoare pe care o putea alege. Culoarea întunericului care ascunde toate păcatele, culoarea bocetului după o viață pe care o pierduse fără speranță. Negrul îl proteja ca o armură invincibilă, iar acum avea nevoie de el mai mult ca niciodată.

   „Asasin la feminin” nu e un roman negru, dar e o carte în care predomină întunecimea. Lipsa luminii, de care au nevoie ca să se poată infiltra; negura ce-i așteaptă în dreptul cuvântului „mâine”, liniștea pe care o caută în fiecare clipire, atingere sau respirație.

   Alex Ștefănescu s-a născut în București, fiu de profesori universitari. La optsprezece ani, dintr-un impuls adolescentin, s-a înrolat în Liga pentru Libertate, un grup clandestin anti-comunist. Recrutat de Direcția Operativă în dimineața execuției – condamnat ca opozant al regimului – ajunge la SSO, Serviciul Special de Operațiuni.

   Aici, pentru cei mai mulți, lucrurile devin încurcate. Ni se explică ce sunt DO și SSO, ce-au făcut Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, detalii pe care, abia inițiat în scrierile autoarei (chiar dacă nu e prima care pe care o citesc, tot începătoare mă simt –altă poveste, alt cadru), te străduiești să le înțelegi.

   O prezentare cronologică ar fi confuză. Fragmentele sunt un fel de amintiri, sau pagini citite întâmplător dintr-un jurnal. Yemen, Munții Retezat, Milano, Los Angeles, Paris, Făgăraș, San remo, Mauritius. 1978, ’80, ’89, ;83, ’87, ’90. Fără vreo ordine temporală sau spațială, nu ai drept orientare decât personajele. Așa că începi curând să „citești” evoluția lui Alex în cadrul SSO, misiunea „Alina Marinescu”, replicile schimbate, numele șefilor și sclipirile din ochii agentului.

   Din nou, autoarea pune accent pe detalii, pe sentimente, gesturi, arome, șoapte.

El avea gust de vin și condimente, de experiență și dorință.

Ochii sunt cei care îl expun pe Alex, ca niște iluzii pe care Alina reușește să le desprindă de irealitate.

- Atingerea ta mă face să mă simt frumoasă, mărturisi ea suspinând.

- Atunci lasă-mă să-ți arăt cât de frumoasă ești, îi murmură el pe buze, simțind-o tremurând de plăcere sub atingerea buzelor lui.

   Alina Marinescu e recrutată de SSO și împinsă spre a-și pierde sufletul, atunci când cel pe care credea că îl iubește o trădează și, în plus, îi devine mentor în antrenamente și dușman în minte. Rece și calculat, Alex își pierde însă capul, în încercarea de a-i proteja viața:

Trăiește, Alina, îi șopti el, cu tot sufletul alături de ea. Trăiește și pentru mine.

   Irina Costescu, psihologul șef al SSO, i-a luat inocența cu multă vreme în urmă și l-a transformat în agentul perfect, chiar cu prețul propriei sale siguranțe psihice:

El îi acceptă îngrijirile fără să spună nimic, înclinându-și ușor capul în așa fel încât dosul palmei ei să-i atingă ușor pielea catifelată a obrazului și liniile dure ale maxilarului. Atingerea nu dură decât o fracțiune de secundă, dar ea o simți ca pe o veșnicie, ca și cum ar fi fost mistuită de flăcări.

   Alina, totuși, reușește să îl schimbe, încet și dureros, dar el, plin de contradicții și lupte între agentul Alex și omul Alex, o rănește iremediabil, constant.

- Chestia asta dintre noi, orice este… Trebuie să înceteze, își recăpătă el tonul rece.

- Care chestie, Alex? Între noi doi nu este nimic. Ai avut grijă de asta cu mult timp în urmă.

- Încercam doar să ne salvez pe amândoi.

- Salvează-te pe tine, eu n-am nevoie de protecția ta, izbucni ea, simțind dintr-o dată nevoia imperioasă de a-l răni.

- Fără protecția mea ai fi fost moartă până acum.

- Fără protecția ta aș fi fost liberă acum, contraatacă ea cu ochii fulgerând de furie.

   Normalitatea noastră e relativă și incomparabilă cu ideea lor de normalitate.

Trateaz-o cu răceală și s-ar putea să nu-ți mai acorde nicio șansă. Grăbește lucrurile și s-ar putea să creadă că vrei s-o manipulezi.

   Unele lucruri mie îmi par altfel. O urăsc pe Irina pentru comportament; îi sunt recunoscătoare lui Mihai – directorul bazei de antrenament SSO – pentru faptul că, voit sau nu, le-a oferit o portiță de scăpare; nu cred că doamna Popescu e doar o prietenă și, dacă e, atunci seamănă prea mult cu Alina, implicându-se, punându-și viața în pericol pentru salvarea celor la care ține.

   Cartea asta merită citită filă cu filă. Nu susțin părerea unora, conform căreia Monica Ramirez e, de fapt, Alina Marinescu, și prefer să-mi păstrez siguranța, alegând să nu cred că cele 400 de pagini cuprind realitatea, o realitate dură și rece.

Frumusețe, farmec, inteligență, instincte, putere, experiență. Separat, fiecare dintre aceste elemente este eficient, dar combinate într-un agent operativ devin virtual invincibile. Pentru a ajunge acolo, trebuie să depui mult efort, așa cum va trebui să faci mai târziu pe teren. Trebuie să faci totul pentru a-ți îndeplini misiunea.

Lectură plăcută!

Lily

Continuare de aici: Două săptămâni

Ca în orice altă zi, când ies din casă, verific cutia poștală. Aproape mă sperii când, din cutia de lemn cade un mic trandafir roșu. Zâmbesc și îl ridic. Îl țin în mână, mergând agale, până în parc, pe banca aceea care-mi place mie, la umbră. Ca de obicei, îmi las sandalele sub bancă, geanta lângă mine, agenda deschisă, pregătită pentru citate. Pun trandafirul în păr, la ureche – eu și Ileana Cosânzeana – și mă apuc de citit. Nu mă surprinde să-l simt așezându-se lângă mine.

- Frumoasă floare, începe, privindu-mă pe sub gene.

- Adevărat. Deși mie nu-mi plac în mod special trandafirii, recunosc, întorcându-mă spre el.

- Oh, îmi pare rău să aud asta. De ce nu?

Zâmbesc, amuzată de banalitatea vorbelor noastre.

- Pentru că îmi amintesc prea mult de oameni, de firea lor. Capabili să ascundă cele mai mari dureri în spatele frumuseții.

- Adică trandafirii sunt îndurerați?

- Nu, sunt prefăcuți. Îi vezi frumoși și parfumați și uiți că au spini.

Se lasă pe spate, privind aiurea, gânditor. Chicotesc și privesc iar rândurile cărții, deși sunt incapabilă să citesc ceva, cu el aici.

- Și atunci, se întoarce iar spre mine, ce flori îți plac?

- Crinii, constat fără ezitare.

- Lily… Dar Rose nu sună frumos?

- Căutăm personaje pentru următoarea carte? mă amuz. Rosalie sună frumos, Rose nu.

Începe să râdă. Las cartea pe bancă și întind mâna spre mâna lui stângă. Mi-o oferă, surprins. Îi prind degetele cu ale mele și mă joc cu verigheta, azi înapoi pe locul ei.

- Cum o cheamă? îl întreb, încet, fără să-l privesc.

Oftează și vrea să-și tragă palma,dar nu-l las. Renunță repede.

- Liliana, șoptește.

Simt cum mă înroșesc. Lily…

- Trebuia să avem o fetiță, murmură și se apleacă ușor în față. Își trage iar mâna din a mea și îl las. Își sprijină coatele pe genunchi și își ascunde fața în palme. Mă apropii de el și îmi trec o mână pe spatele lui, neștiind cum altfel să reacționez.

- Ar trebui să ai grijă de tine. Tot jocul ăsta cu mine mai rău îți face. Te rog, nu plânge, că o să plâng și eu, bombăn, aplecându-mă să-i văd fața.

Mă privește, cu un zâmbet vag pe buze. Se îndreaptă și îmi prinde mâna într-a lui. O duce la buze, apoi mă eliberează ușor.

- Asta a fost a doua întâlnire. Tu ești mai matură ca mine. Te rog să mă ierți că m-am băgat în viața ta. O să plec, tot așa repede cum am venit. Ai grijă de tine, bine?

Se ridică și mă întind spre el – nu vreau să plece așa, fără nicio explicație. Se întoarce și mă opresc la jumătatea gestului.

- Te rog, mai stai. Vreau să… încep, dar își lipește buzele de ale mele înainte să protestez. Oftează, încă aproape de mine, apoi se depărtează. Nu se oprește, nu mă privește. Rămân privind în urma lui. Ce am făcut?…