Presentiment

Continuare de la: În miez de noapte

- Te iubesc.

Aud ca prin vis. Cine, ce?… Mă simt atinsă pe umăr, pe brațe, mângâiată, gâdilată, apoi buzele lui se lipesc de ale mele, lung și apăsat, dar dulce. Oh, un vis. Un vis prea frumos. Mă întorc pe partea cealaltă și îmi acopăr fața cu brațele, ferindu-mă de ceea ce-mi pare a fi lumina unui bec.

- Te iubesc, te sărut, te îmbrățișez, fac orice vrei, dar acum, trezește-te, te rog!

Vocea devine alarmată pe măsură ce ajunge spre final și încep să mă dezmeticesc. Nu visez. Oh, nu.. Sigur s-a întâmplat ceva!

Mă ridic repede și, dacă nu ar fi pe jumătate scos din cărțile fantasy, aș da cu fruntea în fruntea lui, dar se ferește la timp. Sunt în picioare înainte să întreb ce s-a întâmplat. Zâmbește și mă prinde de mijloc.

- Te iubesc, și vorbesc pe bune. Așa ciufulită cum ești, chicotește, apoi îmi arată baia. Dacă ești drăguță să te grăbești… Avem puțină treabă azi.

Mă aranjez cât de repede pot. Avusese grijă să am de toate: de la periuța de dinți la produsele pentru aranjarea părului. Când ies, sunt singură în cameră. Pe pat e frumos așezată o rochiță de vară, în culoarea norilor de apus de iarnă, și jos o pereche de sandale fără toc, asortate. La vederea lenjeriei de lângă mi se aprind obrajii, dar am trecut peste impulsul de a-mi încrucișa mâinile la piept și a spune „nu” și acum mă îmbrac conștiincioasă. Oare ne-a găsit Enya? Oare… trebuie să fug?

- Nu, nu trebuie, îl aud prin ușă.

Oh, e chiar enervant!!! Chicotește și îi aud pașii pe trepte. Îmi prind părul într-un coc ușor dezordonat și las două șuvițe ondulate să îmi gâdile umerii goi. Mi-e frică să ies, să dau nas în nas cu adevărul fantastic, să mă îndoiesc iar de ceea ce spune și să îl supăr. Te iubesc era doar o metodă de a îmi distrage atenția, ca de obicei. Dar nu sunt în stare să protestez. Îmi place prea mult cum sună vocea lui când rostește cuvintele astea două. Și eu te iubesc, vrăjitorul meu rus…

Deschid ușa și pornesc convinsă că e singura șansă pe care o am, singurul moment în care nu mă tem. Aroma de cafea mă conduce până în bucătăria de unde parcă abia am ieșit – deși au trecut câteva ore.

- Deci? încep, ca să nu sesizeze prea tare inima mea bătând ca nebuna, de teamă.

- Deci, știu că vrei să afli dacă Enya ne-a găsit. Nu încă, deși nu știu cum și dacă asta te consolează. Voiam să ne plimbăm puțin pe plajă. N-am mai fost de ceva vreme, iar tu trebuie să te obișnuiești cu locul. În cazul în care…

Nu continuă, dar nici nu trebuie. În cazul în care trebuie să fug, sau să mă ascund, sau mai știu eu ce. Dă ușor din cap și îmi întinde o ceașcă de cafea. Sorb absentă din ea.

- Îți stă frumos în rochiță, spune și se apropie de mine, prinzându-mi talia și rămânând cu buzele aproape de gât. Rămân fără respirație, dar replica îmi iese fără să mă înec.

- Dacă vrei să mă transformi în vampir, ai putea să mă anunți măcar.

Râde ușor, respirația lui mângâind pielea sensibilă acum la orice atingere. Mă străbate un fior – oh, de ce îmi face asta? Iar mă distrage de la ceva?

- Te rog, nu te gândi la nimic două clipe. Decât la ceea ce simți, șoptește.

Simt… simt că e greșit. Că mă îndrăgostesc de o fantasmă care va dispărea imediat ce Enya nu va fi un pericol. Simt că mă pierd în multe gânduri pe care tipa le va intui dacă o las să mă privească în ochi. Sau… Îmi sărută gâtul, ușor și fără grabă, exact sub ureche. Mi se schimbă gândurile. Simt… plăcere. Aș vrea să mă pierd în brațele lui, sub atingerea lui… Îmi încrucișez brațele după gâtul lui și încerc să-i găsesc buzele. Nu mă lasă. Oftează, fără să mă depărteze, apoi se desprinde de simțurile mele. Inspir adânc – înțeleg. Trebuie să ieșim în „cercetare”. Nu vreau. Nu vreau…

Mă prinde de mână și mă trage după el afară, în noapte. E încă noapte. Sau aproape dimineață. Ideea e că e semi-întuneric, răcoare, pescărușii încă tac, de parcă se tem să spună ceva… Valurile calcă fricoase pe maluri, norii se îngrămădesc spre vest. Oare natura are presentimente?…

Original photo