Viața ne poartă întotdeauna unde vrea ea. Nu poți să te răzvrătești, trebuie doar să vezi pe ce drum mergi până la „țintă”, pentru a-ți revedea și vechile iubiri.
***
- Fă-mi un compliment, încep, așezându-mă pe treptele ce duc la terenul de sport, lângă el.
E o zi însorită de final de mai, vântul adie ușor, ca întotdeauna pe treptele astea, am terminat orele și nu mai e aproape nimeni prin zonă. Mihai ridică privirea din cartea la care se încrunta și zâmbește.
- Tu nu ești frumusețea spiralelor candide.[1]
- O, mersi, așa mă complimentezi? râd, ridicând volumul din mâna lui, ca să văd că sunt poeziile lui Arghezi. Acum înțeleg…
- Păi, este un compliment, dar dacă nu mă lași să termin?
- Lasă, tu, chitaristule… „În ochi tu nu duci moartea și perlele lichide / În cari răsfrâng misterul văpăile livide.”[1] Știu poezia, vezi? Mie de cuvintele tale mi-era dor, șoptesc și îi sărut obrazul.
- Aham, dar nu tu erai scriitoarea?
Sunt toată un zâmbet, nu pot să fac ironii. Mă trag mai aproape de el și îmi las capul pe umărul lui.
- Mi-era dor de tine…
***
- Știi, încep să cred că unul dintre noi e Enigel, iar celălalt Crypto.[2]
Mă privește pe sub genele aurite de soare.
- Ce spui tu acolo?
- Nu am mai stat așa, fără să fugim undeva, fără să ne uităm la ceas, de vreo lună. Am impresia că ne depărtăm, că unul dintre noi va ieși otrăvit.
- Sau otrăvitor… Dar nu va fi așa, șoptește dulce.
- De ce nu? Adică, mi-a atât de dor de tine, încât nu mai sunt atent la ore, ci la tine. Apropos, de ce te-ai mutat din bancă?
- Hm, nu știu. Mă mut înapoi, dacă mă primești, chicotește și mă sărută.
***
Îl înțeleg. Și eu am impresia că ne depărtăm, că ceva intervine, că poate nu va mai fi nimic la fel. L-am văzut de atâtea ori, la proiecte, sau festivități, dar nu am vorbit. Nici măcar nu ne-am privit. Am tot zis că va trece școala, cu toate proiectele de final, cu toate zilele în care nu avem chef de lecții. Dar după unele, vin altele… Și nu știu dacă mai pot să le împac.
- Hai la mine până duminică, mă trezesc vorbind.
- E abia marți.
- Perfect. Cinci zile în care nu scăpăm unul de altul. Ce zici?
Se gândește. Te rog să accepți, te rog…
- Ok. Dar trebuie să mă lași să-mi iau niște haine de acasă.
- Mais, oui.
Oftează. I-am dat să citească o carte zilele trecute. Personajele de acolo se alintă mon coeur și mon amour[3]. Ieri, la ora de franceză, mi-a pasat un bilețel, spunând că sună atât de bine alinturile celor două personaje. Știu că îi place franceza. Iar mie îmi place să fac lucruri care îi plac și lui. Surâd și încerc să îmi amintesc o melodie…
***
O îmbrățișez, cu tot cu accentul ei seducător de divă vest-europeană.
Aș mai sta aici, e calm.
- Cântă-mi melodia aia cu podul între noi și cer, mă roagă ușor, încercând să-și amintească versurile. Dar nu știu la ce melodie se referă.
- Fredonează-mi tu puțin, o rog amuzat.
- Elle a bati des ponts
Entre nous et ciel
Et nous les traversons
A chaque fois qu’elle
Ne veut pas dormir.
Vocea ei sună dulce, cu acel accent pe care și l-a lucrat câțiva ani buni. I-am mai spus că ar trebui să se mute în Franța. „Și să te pierd pe tine?” mi-a replicat și m-a sărutat, așa cum făcea mereu când voia să scape de explicații.
- Bine, îl cânt. Dar în noaptea asta nu dormim.
- De ce? întreabă chicotind, ușor îmbujorată.
- Nu am mai vorbit de mult, e tot ce spun, apoi încep să cânt. Sper să-mi amintesc versurile…
___________________
[1] Versuri din poezia „Tu nu ești frumusețea…” – Tudor Arghezi
[2] Referire la balada cultă „Riga Crypto și lapona Enigel” – Ion Barbu
[3] Referire la romanul „Traficantul de umbre” – Monica Ramirez
UPDATE: Nu știu de ce câștig mereu încrederea unor persoane pe care, poate, nu le voi cunoaște personal niciodată. Să fie siguranța depărtării? Certitudinea că nu pot ajunge la respectivele persoane? Lumea e plină de oameni, de povești, de dureri, de secrete.
Sună așa naiv… Dar uneori chiar am impresia că ele pot prinde viață…
Am fost și la plimbare printre cărți, dar în reprize scurte, de vreme ce 
