Patru amintiri

Partea a patra – Soarele

Abia acum ridic oglinda și mă privesc în ea. Lumina lumânării tremură, la fel și mâinile mele. Pielea feței, albă de obicei, a căpătat o nuanță de bronz. Ochii îmi strălucesc, deși nu simt lacrimi în ei. Un zgomot puternic mă face să o scap și să ridic privirea la fereastră. A, da, furtuna. Cum de nu am auzit nimic până acum?

Aș vrea să mă gândesc la ce am citit. La fetele astea – care, sincer, par a fi una singură – care au trecut prin atâtea. Îmi amintesc de oglindă, dar ochii îmi fug la cutie. O fotografie. O apropii de lumânare. Un apus. Sau un răsărit? Soarele e aproape de linia orizontului. Aruncă lumini timide asupra pământului – să fie de bun-venit sau de bun-rămas? Muntele privește rușinat; copacii s-au înclinat; norii sunt palizi. Pe spatele fotografiei nu scrie nimic… Desfac biletul fără să respir măcar.

Soarele

„Să fie început sau sfârșit, nici eu nu știu. Răsărit sau apus, nu contează. Contează că e singura amintire fericită. Poate undeva, cândva, voi mai avea un moment perfect. Poate nu voi uita cine am fost, cine au fost ei, ce au făcut bun pentru mine. Până la urmă, orice eveniment din viața mea, pentru că nu m-a doborât, m-a făcut mai puternică. I-am înfruntat pe toți, nu doar o dată. Am reușit să mă lupt cu toți, deși urăsc confruntările. Tocmai pentru că mă pricep. Pentru că știu ce să spun ca să-mi dezarmez adversarul. Și asta doare. Adevărul doare.

Se zice că orice început cuprinde semnele sfârșitului și orice sfârșit oferă promisiunea unui nou început. Cam așa. Sfârșitul copilăriei a însemnat începutul adolescenței. Sfârșitul abuzurilor a însemnat începutul luptei. Sfârșitul lacrimilor înseamnă începutul bucuriei.

Poate ne vei înțelege vreodată…”

Aici, înainte de „ne”, „mă” este tăiat cu mai multe linii furioase.

„Am obosit să scriu. Nu mi-am făcut niciodată jurnal, pentru că eram tentată să dau pagini înapoi și să citesc. Dar nu mai voiam să sufăr pentru durerile de ieri. Îmi ajungeau cele de azi. „Nu te gândi la ziua de mâine, ziua de mâine se va gândi la ale sale. Îi ajunge zilei răutatea ei.” Pe deviza asta am mers. Până la urmă, toate au rezolvarea lor și toți își vor primi pedeapsa.

Am obosit să respir. Același miros de parfum bărbătesc pe care odată îl adoram. Același miros de toamnă. Nici inima nu mă mai ascultă și bate prea repede. Oare ea ce vrea de la mine? Pastilele i le-am dat…

Am obosit să trăiesc. Aș putea să termin tot. E doar etajul trei, dar pavajul de sub mă va ajuta. Cine îmi va simți lipsa? Nimeni. Poate doar tu…

A.”

Vai, oare ce va face?

Nu poate să se omoare! Nu voi lăsa așa ceva. Dar ce Dumne… Dar ce voi face? Nu știu cine e, cine sunt. Trebuie să fi fost la școală. Trebuie să fie din clasa mea. Din noua mea clasă. Mă tem. După cum arată foile, sunt scrise de mult timp. Probabil, dacă voia să se sinucidă, o făcea până acum. Totuși, nu înțeleg. De ce eu, de ce acum, de ce așa. Nu vreau să cred că viața ei – a lor – a trecut prin mâinile mele iar eu nu am făcut nimic ca să o țin la suprafață. Nu am cum să accept asta.

Pe fundul cutiei mai e un bilet. Dacă nu îmi dă o adresă și un nume, tot degeaba…

„Nu, nu îmi iau viața. Nu acum, că te-am găsit pe tine. Dacă ai ști de când te „studiez”… Da, ne cunoaștem. Sper că destul de bine. Eu ți-am spus aproape tot despre mine. E rândul tău. Nu mai e nevoie de cutii și mesaje secrete, inițiale și ascunzători. Apropos, nu eu am făcut să plouă afară, dar e un efect, nu? Dacă nu urmărești prognoza meteo niciodată… Ai fi știut de ce nu voiai să ajungi acasă.

Când te simți pregătită, caută-mă.

M.O.N.A.”

Mona? Cine e… Oh! Raluca e Mona. Da, știu. Toți îi zic Mona, dar eu îi spun Raluca. Raluca mea… Îmi simt obrajii uzi și îmi ascund fața în palme. Prin câte a trecut. Și nici nu știam… Nu mi-a spus niciodată. Nu m-a lăsat să o ajut. Mă simt neputincioasă. Mică. Neimportantă.

Trebuie să o sun. Sper din tot sufletul să nu fi făcut nimic. Dacă îmi amintesc unde e telefonul… A, da, lângă mine. Apelez. Un gând mă sperie și închid. Ce să-i spun? Cum s-o consolez? Nu pot nici să-mi imaginez tot ce simte, tot ce e în mintea ei… Dar aici nu e vorba de mine. E doar despre ea. Doar despre ea… și amintirile ei. Inspir adânc și apelez din nou. Sună. O dată. De două ori. Te rog, răspunde…

Partea a treia – Oglinda

 

Photo: Costin Comba

PS: Sper că v-a plăcut acest text. Aș vrea să spun multe, dar nu o voi face. Bucurați-vă de… amintiri dintr-o altă viață.