Gelozie

Uneori te simți mic, neputincios. Uneori știi sigur că nimic din tot ce faci nu va conta. De cele mai multe ori, spunem lucruri nepotrivite. Fiecare reacționează diferit. Nu e greșit. Doar că nu e corect.

***

Prietenia noastră, devenită mai intensă în ultimele luni, nu a schimbat legăturile pe care le aveam deja. Asta incluzând și legăturile de pe net. Gelozia lui s-a exprimat – venind ca o surpriză pentru mine – într-o seară, pe când eu eram la calculator, iar el se tolănea în patul meu, la televizor. Mai mult sau mai puțin insistent, un amic cunoscut doar online îmi cerea numărul de telefon pe care, desigur, nu a reușit să îl obțină. După ce am scăpat de el, am închis computerul și m-am întors spre EL, care era foarte tăcut, să-l văd supărat.

- Ce-ai pățit? A pierdut iar echipa ta favorită? m-am amuzat, așezându-mă lângă el. S-a ridicat repede și s-a postat pe marginea patului, cu spatele la mine. Hei… Ce-ai pățit? repet întrebarea rămasă fără răspuns.

- Știi că sunt gelos, nu?

- Hai, nu te geloza, râd iar, amintindu-mi de un verb inventat de noi acum câteva zile.

- Sunt serios.

- Păi știu… Dar… M-a lăsat fără cuvinte. Ce-am făcut?
Se întoarce și mă privește printre genele lungi. Schițez un gest vag din umeri și oftează, întorcându-se. Își sprijină coatele pe genunchi și privește în gol. Mă apropii de el și, când vreau să îl cuprind cu brațele, tresare. Renunț. Dacă nu zice nimic, eu nu citesc gânduri…  Mă ridic și trec în fața lui, sprijinită de spătarul scaunului de la birou.

- Iubire, nu știu ce-ai pățit. Nu pot nici să vorbesc cu băieți pe net?

Se saltă brusc și face doi pași mari până la ușă.

- Dacă nu ești serioasă, mai gândește-te.

Și iese. Pentru două minute sunt incapabilă să mă mișc, sau să gândesc. Ce-a fost asta? Uf, eu și gura mea mare…

***

Ei îi arde de glume, iar eu sunt atât de… Atât de gelos. Nu pot să cred că ea speră să poată face toate alea fără să mă… Uh, nici nu pot să gândesc.

***

Dacă n-am face greșeli, n-am ști că nu suntem perfecți. Mai rău e când repetăm aceleași greșeli mereu și mereu…

***

A doua zi la școală, mă salută și se așează cu un coleg în bancă. Realizez că nu va sta cu mine, așa că îmi mut ghiozdanul pe scaunul lui. Mă arăt dispusă să nu îi cânt în strună. Pauzele le petrec pe coridor, cu un coleg de la o clasă de real, împreună cu care mă ocup de revista școlii. Îl văd cu coada ochiului trecând mereu pe lângă noi… Sper doar să nu se ia de coleg. Săracul, n-are nicio vină. El nu mai știe ce să zică, eu râd pentru că sunt prinsă cu „tema” nefăcută.

***

Gata. Ori îl bat pe el, ori mă cert cu ea. Mi s-a luat. O aștept în parcarea școlii și o prind de mână, înainte să protesteze. Mergem așa, fără să ne vorbim, până acasă la mine. Ea mai are de mers vreo cinci minute. Vrea să se dezlipească de mine și să plece, dar o trag ușor și ajungem față în față.

- Ce vrei? șoptește enervată.

- Să lămurim lucrurile.

- Ce să lămurim? Nu pot să renunț la tot pentru tine, înțelegi?

- Vreau să fii mai mult lângă mine.

- Bine…

- Și să nu mai promiți numere de telefon nimănui.

Își dă ochii peste cap, dar tace. Fac o jumătate de pas și îi prind fața în palme. Privește în jos și respiră întrerupt.

- Iartă-mă că glumesc mereu…Dar nu știu cum să reacționez. Și nu mă așteptam să te superi, șoptește, încă fără să își arate ochii, plini de lacrimi, dacă mă iau după tremurul din voce.

- Te iert. Mereu. Întotdeauna.

Zâmbește și se întinde pe vârfuri, atingându-mi buzele cu ale ei. Nu răspund. Încă mă macină… gelozie, rușine că am reacționat așa, neîncredere.

***

Un fir întins prea tare se rupe. Un material uzat prea mult de strică. Un vas reparat de prea mult ori va deveni, până în final, inutil… Scuzele se vor epuiza, vor deveni cuvinte de uz general…