Luni, aproape februarie

Suntem în ultima zi de ianuarie. Ce e greu a trecut. Pentru mine februarie e o lună plăcută. Ziua mea, semestru nou, listă pentru mărțișoare

photo: Ducu Photography

Am lipsit la jurnal zilele astea, pentru că sunt prinsă cu scrierea unui mic text pentru un concurs. Nimic spectaculos. Când o să pot, o să public textul și aici.

De ce suntem așa răi uneori? Adică pun o întrebare despre un lucru rămas nefinalizat, neștiind actualele probleme ale destinatarului. E necesar să mi se răspundă rece, ca și cum eu aș fi vinovată de celelalte probleme ale respectivului? Sau multe altele… Da, întrebări de adolescentă încă încercând să descopere totul. Ei, e doar un gând. Mă simt bine azi, într-o luni în care „nici iarba nu crește”, într-o luni cu soarele înghețat pe cerul senin.

Am terminat de citit cartea de la Vlady, Play-back (Raymond Chandler – ed. Nemira), carte polițistă cu mult umor și cuvinte cu dublu-sens, așa cum îmi place mie

Am fost în ceață densă câteva zeci de pagini Dar mi-a plăcut!

„Blog de blog” e în așteptare, interviul de asemenea. Vă țin la curent. Nu, nu electric

Trebuie să re-re-re… citesc și corectez un manuscris. Nu acum. Dar știu că trebuie E un pas, nu?

Poate mâine voi avea inspirație în direcția blogului. Până atunci…

Don’t speak…

Să aveți o săptămână frumoasă!

PS: Aruncați o privire : Sărutul morții

„Negru de fum” – Ivona Boitan

Titlu: Negru de fum

Autor: Ivona Boitan

Editură: Tritonic LIT, 2010

 

„În toată lumea asta, în toate bibliotecile, peste tot, e o singură carte… nu e nimic aici din ceea ce n-ai pus tu în carte…”

 

Negru de fum a acoperit orașul Copșa Mică, actual Culcer – un oraș mic, în care intervenția băncii Renașterea a făcut ca toți – aproape toți – să se mute în cartierul Renașterea. Anghel Arhitect este printre cei care nu s-au mutat. Însă boala copilului său (SCRV – Sindromul Copacului Răsucit de Vânt) îl obligă pe Anghel să ceară un împrumut Băncii. Dar cerințele nu sunt tocmai obișnuite. Trebuie să aibă un vis pe care să-l dea la schimb și să fie bun – un fel de joc.

„Până la urmă, jucăm „Piticot”, „Sus-Jos” și „Nu te supăra, frate” toată viața. Doar că în loc de zar avem zile pe care le rostogolim…”

E pusă în joc credința – în sine, în alții, în rezolvarea problemelor – înțelegerea, acceptarea.

„Și dacă mi s-ar oferi ocazia nu m-aș duce, că atunci nu aș mai avea cum să fantasmez. Cred că așa e și cu credința. Dacă l-am vedea pe Dumnezeu, n-ar mai fi loc de credință…”

Dragostea părintească e cumva pusă în balanță cu cea pentru lectură, felul în care arăți nu mai contează, cuvintele grele nu trebuie lăsate să acopere sufletul, nebunia e relativă.

„Poate că suntem nebuni în măsura în care nebunii au fost primii care au văzut adevărul. În măsura în care toți muzicienii, pictorii, scriitorii, sunt nebuni.”

Anghel e „cititor profesionist”, care „uita și să respire dacă nu și-ar fi programat respirația odată cu fiecare pagină dată”, nu-i plăcea când Angela – soția lui – plângea: „se simte ca și când ea ar fi stricată și el n-ar ști să o repare”.

Trezirea la realitate e tulburătoare. „Dar pe vremea aceea credeam că prietenii sunt martorii mei. Sau că martorii sunt prietenii mei…”

„Bunătatea nu poate fi doar un slogan în spatele căruia stau golurile noastre existențiale, justificări pentru a ne demonstra că suntem mai mult decât niște animale.”

„Răutatea e doar lipsa bunătății. Bunătatea e concretă și directă, așa cum spuneai și tu, răutatea însă e versatilă. Poți fi bun într-un singur fel, dar rău în foarte multe…”

Cartea, în ciuda lipsei liniuțelor de dialog, este una bine scrisă, captivantă, cu citate din Apocalipsă, puțin mister – sau intervenția lui Dumnezeu? –, dileme interioare, emoții.

• „Lucrurile cărora le acorzi atenție, în timp cresc…”
• „Odată schimbat ceva, toate se schimbă în consecință.”
• „Dar dacă te uiți suficient de departe, orice familie pare fericită…”
• „Nu te gândi la ziua de mâine, ziua de mâine se va gândi la ale sale. Îi ajunge zilei răutatea ei.”

 

Lectură plăcută!

„Și totul va fi conform planului. Al cui plan? Vorba aceea, vom trăi și vom vedea…”

 

Regatul IX

Da, ultima parte. Când mă gândesc că a pornit totul de la serialul „The Tudors” și de la „regina care mângâie lemnul sculptat” . Atât, că devin melancolică.

Enjoy!

Sfârșitul

Lady Anne fusese complet exclusă din istorisire, dar nu ducea lipsa unei companii. Ducele venit în vizită îi încălzea patul și trupul în absența regelui.

Lady Mary, abia scăpată de fantoma morții, o găsi din nou, aflând despre acuzarea fraților săi. Mai sfâșiată decât la gândul propriului sfârșit, îi căută pe Sir Xavier, să-l implore să-și recunoască fapta, să-i salveze pe frații ei și să lase Angliei un moștenitor la tron. Sir Xavier, însă, era de negăsit. Eliza încerca și ea să îl găsească, dar ca să îl avertizeze, să fugă, deoarece știa că rugămintea lui Lady Mary nu îi va rămâne indiferentă. Aflând intențiile slujnicei sale, Lady Mary îi ordonă să părăsească imediat palatul, dacă nu dorea să fie omorâtă. Era inadmisibil ca cineva să pună interesul personal înaintea vieții urmașilor la conducerea Angliei.

Cei trei acuzați, deși nu vorbiseră de când fuseseră luați din sala de întâlniri, se confruntau cu aceeași dilemă: să accepte acuzarea – nedreaptă, de altfel – pentru a o ști salvată pe Lady Mary, sau să lupte pentru libertatea lor justificată, în ciuda dorinței regelui de a nu asculta confidențe. Dar asta însemna să-l acuze pe Sir Xavier, ceea ce era adevărat și drept, dar imoral și împotriva jurămintelor de fraternitate dintre ei. Totuși, cum se putea ca Sir Xavier să-i lase pe ei cu acuzarea și, mai important, cum și de ce îl omorâse pe Lord?

După ce îi permisese lui Lady Mary să viziteze acuzații cât de mult dorește, regele porni într-o lungă plimbare cu Sir Xavier, pentru a-și calma sufletul.

Lady Mary stătu cu cei trei întreaga seară, dar era cea mai curajoasă. Știa că poate rezolva, își impusese să-și salveze frații și alesul. Încercă să-i liniștească, începând, cu glasu-i dulce, lungile povești la care era atât de pricepută.

Când consideră că e destul de târziu ca regele să nu mai fie treaz, coborî din turn. Fură un cuțit din bucătărie și se strecură în camera regelui. Dacă regele „era găsit mort”, primul urmaș născut care era în libertate – sau în viață – îi lua locul aproape imediat. Deschise ușile masive, nepăzite pentru prima oară, și, cu inima bătând înspăimântător de repede, se apropie de pat. Cu lama ascuțită ridicată, dădu la o parte baldahinul, dar patul era gol. Oftă, alungând nodul din gât, și se așeză pe margine, măsurând în mâini cuțitul lucind în sclipirea lunii ce privea temătoare pe geam.

Ceea ce nu știa nimeni era că Sir Xavier, înnebunit de toate cele pricinuite, îl ademenise pe Rege în pădure și, pe când Lady Mary se întorcea mustrându-se în camerele ei, el se pregătea să îl ucidă pe rege. Urma să își ia viața apoi, ca să nu fie nimeni altcineva acuzat. Scrisese și o scrisoare prin care se incrimina de moartea Lordului, pentru care iubirea lui suferise atât de mult. Desigur, tot ce îi lipsea era curajul.

Puțin după miezul nopții, pe când Lady Mary le ducea acuzaților câte un bol cu mâncare caldă, pe care o „furase” de la bucătărie, întreg palatul putu auzi un țipăt înăbușit venit de departe și – ca răspuns – un altul și lungi vaiete de sălbăticiuni.

Nimeni, însă, nu știa că mâine urmau să îl aibă pe Sir Henry la tron și pe Rege într-un cavou, în capela condusă de un nou preot, sfințit de moartea nevinovată a Înaltului.

Spre întreaga poveste

Photo: Ducu Photography

PS.  îmi cer scuze pentru posibilele greșeli sau semne ciudate care pot apărea. Nu le pot corecta…