Am obosit. Nici n-ai idee cât. Dar aștept. Și joc teatru. Robert e oficial iubitul meu, iar proful de fizică e oficial cel care mă hărțuiește cu aluzii prea puțin mascate. De două săptămâni. Mi-e dor de tine, mi-e dor de calmul unei zile la școală. O să mai am vreodată așa ceva? Le-am spus alor mei de tot… Au făcut o întreagă scenă la început, dar au acceptat ideea mea, de vreme ce avea sens. Sau mai mult sens decât ce crede directorul. Așa că așteaptă, ca mine, ca noi, ultima picătură, ca să scap de toată povestea asta.
Am înregistrate multe momente, iar colegii – cel puțin o parte din ei – sunt dispuși să mă susțină. Asta e bine. Georgiana se strânge de gât, văzând câtă atenție primesc. Sincer, i-aș da-o ei, dar nu-i doresc nimănui ceea ce simt eu acum. Simt că mai e puțin.
În ultima zi dinainte de vacanță, sunt chemată la laboratorul de fizică, în pauza mare. O avertizez pe Anca să se agite dacă nu vin la ora următoare. Mi-e teamă. Intru în laborator – proful și directorul, plus diriginta, fără vlagă, într-un colț.
-Hai să terminăm anul bine, spune directorul.
- Da, ar fi o idee. Ca să îl începem pe următorul rău?
- Domnișoară… Hai s-o spunem pe șleau.
Ridic o sprânceană, sfidător, deși nu știu cum reușesc să ajung în banca a doua, la tremurul pe care îl simt de-a lungul coloanei. Îi fac semn să continue.
- Vrem să părăsiți școala!
O aud pe dirigintă sărind în picioare, dar e singura reacție. Îmi țin închise zecile de insulte pe care sunt în stare să i le arunc acum. Mă îndrept în scaun și îmi sprijin coatele de marginea pupitrului. Zâmbesc slab când întreb:
- Dacă nu, ce se întâmplă?
Își lasă capul într-o parte, ca și cum nu se aștepta la asta. Îi face semn profului de fizică; mă prinde de mijloc, apropiindu-se de mine.
- A, asta? spun, încercând fără succes să mă depărtez de prof. Și ce veți rezolva? Până când o să mă hărțuiți?
- Dar cine te hărțuiește? întreabă, ca și cum nu are niciun amestec.
- Dumneavoastră, prin el, arăt spre prof. Și cu ajutorul celui de muzică. Vă propun altceva.
Îi face semn și mă eliberează. Diriga – o aud – se așează înapoi și oftează lung.
- De vreme ce am dovezile incriminatoare – spun ultimul cuvânt cu ironie de „detectiv”… Puteți să îl trimiteți înapoi pe el, să îl aduceți pe profesorul de fizică și să vă țineți părerile acasă. Asta înseamnă că nici eu nici el nu vom fi arătați cu degetul pentru nimic. Pufnește și tac.
- Așa, continuă, mă îndeamnă, mascând prost o nerăbdare temătoare.
- Sau puteți continua așa, merg cu ce am la minister, la poliție, la Protecția Copilului, și am terminat povestea.
Nu zice nimic vreo cinci minute. Mă întorc spre diriga, animată de uimirea că am reușit până la urmă să îl ameninț, ceea ce îi promisesem într-o zi. Se sună de intrare și mă ridic. Tresare.
- Trebuie să mă întorc la oră, asta dacă nu vreți ca prietena mea să sune poliția. În pauza următoare ne vedem în biroul dumneavoastră și îmi spuneți ce ați decis.
Ies repede, dar sigură – cel puțin, de aparență – și profesorul mă urmează. Are oră la noi. Când intru în clasa mea, Anca și Dragoș răsuflă ușurați. Eu încă nu.
Ultima parte…sau aproape ultima, poate până în Anul Nou. Dar nu promit.
