Hm… Cu ce încep?
Deci, da, a venit tata. Nu vă așteptați să sar în sus de bucurie. E efectiv ca și cum ai sta cu un străin în casă. Of… nu mai vreau să mă plâng. Va trebui să îl cunosc. Să o iau de la capăt. A, știu că mulți mi-au cerut „impresii”. Păi, seamănă cu ce-mi aminteam eu, dar a îmbătrânit și are multe urme de răni pe mâini. Cam atât. Nu l-am examinat. El a recunoscut că, așa cum visasem eu odată, nu și-ar fi dat seama că noi suntem, dacă ne vedea pe stradă. Astăzi e în recunoaștere prin oraș. Deja m-a sunat de trei ori să îi spun cum să ajungă la o stație 
Până diseară vine înapoi, sper. Sau rămâne la mămicuța lui la țară. Doar să ne anunțe unde e.
Mulțumesc din nou celui care m-a suportat schimbându-mi starea de la nerăbdătoare la dezolată în jumătate de zi Sper să pot vreodată să-i răsplătesc tot efortul. Încă mi-e frică. Încă am rețineri. Uf, uf… Pas cu pas, ca la dans. I-am promis că nu port tocuri, până învăț cum e cu dansul. Dar ce fac e greșit, pentru că mă tem că iar rup firul la jumătatea poveștii. Sau la începutul ei. Și mă tem că îl rănesc iar. Nu vreau asta. Gata, tac. Nu mai înțelegeți nimic, așa-i?
Vă las cu propunerea de concurs și cred că voi găsi și un premiu Până la urmă.
