Am din nou oră cu tine. Adică așa ar trebui. Se zvonește că te-au dat afară, sau că te-au arestat. Sau… Vreau să văd că ești bine. Sună telefonul. Răspund, deși nu recunosc numărul.
- Ascultă-mă.
Vocea ta mă calmează, că știu că ești bine, dar mă și neliniștește, căci pari agitat și obosit.
- Am plecat. Sunt undeva în Transilvania. Nu sunt acuzat, așa că nu fug de poliție. Tu fii cuminte și demonstrează-le ceea ce trebuie. Promit să am grijă.
- Să vii înapoi…
Oftează, apoi închide. În aceeași clipă intră un bărbat în clasă. Presupun că noul profesor de fizică. Salută, se așează, face prezența. Ajunge la mine și mă scoate la tablă, măsurându-mă pe deasupra ochelarilor.
- Să vedem ce ai putea tu ști… Formula de stare e prea mult?
Zâmbesc și o scriu. Cum aș putea să uit? Pare dezamăgit că o știu. Apoi mă mai întreabă câteva lucruri – le știu. Chiar învățam, măi omule!
- Văd că ai tocit ieri, bombăne, așezându-se într-o bancă în spatele clasei.
- Mă scuzați. Ce spuneați?
- Presupun că știți de ce sunt aici.
- Că.. v-ați așezat? replic. A, mă scuzați, vă referiți la cursul acesta. Presupun că ați avut destule pile.
- Domnișoară, îți interzic să vorbești așa!
- Mă scuzați. Nu știam că aveți norme.
- Oricum, mai multe decât tine.
Intenționam să mă opresc. Dar a întrecut măsura. Las creta din mână și mă întorc spre el. Sunt în fața a treizeci de indivizi.
- De ce credeți asta? Pentru că ați fost repede pus la punct cu ultima bârfă? Pun pariu că am mai multe norme în acest moment decât întreaga cancelarie, la un loc. V-ar plăcea să inventez vreo minciună despre viața dumneavoastră personală și să vă stric reputația? Credeți-mă că am și imaginația și talentul să joc teatru, dacă e nevoie.
Mă privește fix. Simt că mi s-a urcat sângele în obraji. Dar am păstrat vocea joasă, nu l-am insultat. Nu am fost nerespectuoasă. Doar foarte, foarte nervoasă.
- Nu mă cunoști.
- Exact asta zic și eu. E ușor să speculăm și să ne coborâm la bârfe. Așa că vă rog frumos, pentru buna conviețuire în clasa asta, să lăsați zvonurile la ușă. Garantez că nu veți avea nicio problemă din partea mea.
- Bine, domnișoară. Vă cred pe cuvânt și îmi țin partea de promisiune. Se ridică și vine la catedră, lângă mine. Îmi cere carnetul. Îl iau din ghiozdan și mă duc la el. Îmi trece o notă de zece. Întinde carnetul; îl prind, dar nu îi dă drumul.
- Sincer, mă tem de tine. Nici nu știi câtă putere ai.
Aprob scurt și îi zâmbesc. Până la urmă, e bună și frica…
