Ultimul apus din 2010

 

 

 

 

Da, poze făcute de mine.

La mulți ani!

Ai grijă de sufletul ei

E îngrozitor. Doare. Îmi vine să… nu știu. Aș face orice doar ca să nu mai sufere. Știu, la dracu’, o știu prea bine. Se stinge. La fel de ușor ca o lumânare, nu înainte de a lăsa o urmă de fum în sufletele noastre. Of, doar dacă aș putea să mă gândesc la ei. Să mă gândesc la suferința lor și să pot să o ascund cumva, să o închid, să o leg și ameninț cu moartea pe a mea. Dar nu pot. Îmi vine să zgârii pereții, să mă tăvălesc pe jos, cu mâinile înfășurate strâns în jurul pieptului, să plâng până rămân fără respirație, să mă înec în întunericul din camera mea, în care nu a mai intrat nimeni de două zile și din care nu am ieșit decât ca să mănânc, ieri de dimineață. Nu vreau nimic.
Vreau ca ea să nu mai sufere. Vreau ca eu să nu mai sufăr. Pentru ce toate astea? Nu ar trebui să fie așa. A muncit atâta ca să… ca să ce?!? Da’ știu că viața e nedreaptă… Oare până când îmi va fi demonstrat asta… De fapt, strigat, urlat. Așa a făcut viața de atâtea ori cu mine. Nu e vina ei…. nici a mea… nici a lor. E a Lui. Sau a vieții.

„Fii acolo pentru ea. Zâmbește pentru ea. Fă-o să nu simtă. Fă-o să nu uite cine sunteți. Nu o lăsa să nu știe că o iubești.” Poate va fi mai bine să nu mai sufere… Poate. Dar de noi… de mine… Cine va avea grijă? Cine îmi va vindeca rănile? Pe el îl las în urmă. Îl iubesc, o să-mi lipsească la fel de mult ca ea, dar nu am altă opțiune. O să… o să încep de la zero. Iar. N-am de ales. Nu știu cât de bine va fi… Dar va fi. Nu pot să contest asta.

Mă salt de pe podeaua rece în genunchi și îmi împreunez mâinile. Mă rog să o cruțe, să nu o doară. Cât despre mine… mă voi ruga apoi. Doar de-aș putea să nu o arăt; să nu-i arăt cât sufăr…

„Doamne, ai grijă de sufletul dulce, neprețuit. Ai grijă de mama…”

Of, scumpo, iartă-mă dacă te-am făcut iar să plângi. Eu mă gândesc neîncetat de când am aflat, de când mi-ai spus – mulțumesc că ai avut încredere. Vreau să știi, să te convingi că vreau să te ajut, atât cât pot. Prin scris, am crezut că pot să îți dovedesc. Of, iartă-mă iar, iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, dacă te-am întristat… Sunt, totuși, sigură că vine și un răsărit, undeva, departe, dar este acolo. Și îl vei vedea.

 

*** Povestea și mesajul sunt adresate prietenei mele, care trece prin clipe grele, și pe care mi-aș dori din toată inima să o pot ajuta mai mult.

Amenințări

Am obosit. Nici n-ai idee cât. Dar aștept. Și joc teatru. Robert e oficial iubitul meu, iar proful de fizică e oficial cel care mă hărțuiește cu aluzii prea puțin mascate. De două săptămâni. Mi-e dor de tine, mi-e dor de calmul unei zile la școală. O să mai am vreodată așa ceva? Le-am spus alor mei de tot… Au făcut o întreagă scenă la început, dar au acceptat ideea mea, de vreme ce avea sens. Sau mai mult sens decât ce crede directorul. Așa că așteaptă, ca mine, ca noi, ultima picătură, ca să scap de toată povestea asta.

Am înregistrate multe momente, iar colegii – cel puțin o parte din ei – sunt dispuși să mă susțină. Asta e bine. Georgiana se strânge de gât, văzând câtă atenție primesc. Sincer, i-aș da-o ei, dar nu-i doresc nimănui ceea ce simt eu acum. Simt că mai e puțin.

În ultima zi dinainte de vacanță, sunt chemată la laboratorul de fizică, în pauza mare. O avertizez pe Anca să se agite dacă nu vin la ora următoare. Mi-e teamă. Intru în laborator – proful și directorul, plus diriginta, fără vlagă, într-un colț.

-Hai să terminăm anul bine, spune directorul.

- Da, ar fi o idee. Ca să îl începem pe următorul rău?

- Domnișoară… Hai s-o spunem pe șleau.

Ridic o sprânceană, sfidător, deși nu știu cum reușesc să ajung în banca a doua, la tremurul pe care îl simt de-a lungul coloanei. Îi fac semn să continue.

- Vrem să părăsiți școala!

O aud pe dirigintă sărind în picioare, dar e singura reacție. Îmi țin închise zecile de insulte pe care sunt în stare să i le arunc acum. Mă îndrept în scaun și îmi sprijin coatele de marginea pupitrului. Zâmbesc slab când întreb:

- Dacă nu, ce se întâmplă?

Își lasă capul într-o parte, ca și cum nu se aștepta la asta. Îi face semn profului de fizică; mă prinde de mijloc, apropiindu-se de mine.

- A, asta? spun, încercând fără succes să mă depărtez de prof. Și ce veți rezolva? Până când o să mă hărțuiți?

- Dar cine te hărțuiește? întreabă, ca și cum nu are niciun amestec.

- Dumneavoastră, prin el, arăt spre prof. Și cu ajutorul celui de muzică. Vă propun altceva.

Îi face semn și mă eliberează. Diriga – o aud – se așează înapoi și oftează lung.

- De vreme ce am dovezile incriminatoare – spun ultimul cuvânt cu ironie de „detectiv”… Puteți să îl trimiteți înapoi pe el, să îl aduceți pe profesorul de fizică și să vă țineți părerile acasă. Asta înseamnă că nici eu nici el nu vom fi arătați cu degetul pentru nimic. Pufnește și tac.

- Așa, continuă, mă îndeamnă, mascând prost o nerăbdare temătoare.

- Sau puteți continua așa, merg cu ce am la minister, la poliție, la Protecția Copilului, și am terminat povestea.

Nu zice nimic vreo cinci minute. Mă întorc spre diriga, animată de uimirea că am reușit până la urmă să îl ameninț, ceea ce îi promisesem într-o zi. Se sună de intrare și mă ridic. Tresare.

- Trebuie să mă întorc la oră, asta dacă nu vreți ca prietena mea să sune poliția. În pauza următoare ne vedem în biroul dumneavoastră și îmi spuneți ce ați decis.

Ies repede, dar sigură – cel puțin, de aparență – și profesorul mă urmează. Are oră la noi. Când intru în clasa mea, Anca și Dragoș răsuflă ușurați. Eu încă nu.

 

Ultima parte…sau aproape ultima, poate până în Anul Nou. Dar nu promit.