Mi s-a întâmplat doar de câteva ori anul acesta. Un amestec de prea multe sentimente. Odată au fost valuri normande, zâmbete de străini, oboseală și gânduri care se întorceau, inevitabil și într-un mod neplăcut, spre ceva de acasă. Altădată era bucuria că toată munca mea, a noastră, ajungea undeva, aroma de curat și umed de ploaie, glume de băieți puși pe șotii și mulțumirea că am rezistat cu zâmbetul pe buze. Acum e oboseala unei zile care nu a ieșit cum planificasem, o melodie calmă pe repeat, glumele de pe chat și ceva, încă ceva… Îmi place să cred că omul pe care tocmai l-am citit pe blog nu mai e ceea ce era acum mai bine de jumătate de an, că eu am reușit să fac asta… E bine și nu prea e bine.
Nu voi avea niciodată curajul să tastez asta – mi-o tot zic de ieri de dimineață. Dar trebuie. Pentru că… am uitat să zic niște lucruri.
Am uitat să îți mai spun o dată că ești un om frumos. Am uitat să îți mai spun că nu te-am comparat niciodată cu cel care mi-a făcut rău și nici nu voi putea face asta vreodată. Am uitat să îți spun că am avut două luni superbe – două, fix (cât de ironic e asta?…). Am uitat să îți spun că mi-ai șters lacrimi mult mai mult decât aș fi dispusă să recunosc oricărei alte persoane. Am uitat să-ți spun… multe.
Am uitat să te rog. Să te oblig să-mi promiți că vei fi un tată superb, că vei fi un soț responsabil – chiar dacă, știu, „ea nu va conta”. Că nu uiți ce ai mai promis. Știu sigur că, dacă îmi promiți mie, vei respecta promisiunile.
Am uitat să te rog. Să nu uiți că sunt încă aici când (dacă) vei veni, vei vrea și vei putea.
Am uitat… Nu am uitat. Nu am avut timp. Nu am avut puterea.
Cuvinte cu mine. Ce mi-aș adresa dacă m-aș întâlni cu sufletul meu? Pentru ce m-aș certa? Pentru ce m-aș lăuda? Mi-aș ierta greșelile?
- Spune-mi de ce? De ce ai ales să scrii?
- Pentru că viaţa mea nu respiră în zilele în care nu scriu. Pentru că literele plâng cu mine şi cuvintele cântă dacă eu am la căşti melodii de pe un CD găsit de curând. Pentru că uit. Când scriu, uit că mi-e rău, arunc vina personajelor şi răul este, măcar acolo, pedepsit. Pentru că, redând realitatea, învăţ cum să fiu eu.
- Şi de ce nu ierţi?
- Dar iert. Te tot iert pe tine.
- Cu ce am greşit eu că nu poţi trece peste ce a făcut el acum ani?
- Pentru că m-ai lăsat singură! Suflet, descoperit în faţa unor palme. M-am înecat în lacrimi şi am desenat coşmaruri pe foi de nopţi albe. Am înghiţit reproşul de a-mi fi dezamăgit părintele şi am gustat negrul de a-mi vedea sora-copilă plângând amarnic. Şi toate din cauza ta.
- Nu. Tu, tu te-ai certat cu mine atâta vreme ca să te las, că vrei să simţi, că te crezi fără suflu când nu simţi. Numai că ţi-ar fi mai bine neutru. Sunt Conştiinţă, doar ştiu tot. Şi tu nu vrei asta; preferi să treci din nori pe fundul unor gropi cu durere, pentru ca apoi să prinzi iar fluturi.
- Da, să simt. Fir-ai! Nu mi-ai spus, totuşi, că sunt jucată. Nu m-ai atenţionat că mă pot îndrăgosti aşa repede, că pot să simt şi singură. Şi că mă amăgesc atât de tare! Cum nu mi-ai spus nici că am puterea să îndrăgostesc. Așa, mică precum sunt, nu am înțeles niciodată că pot răni, că pot lăsa altora amintiri, sau urme.
- Dar nu e tot. Ai adus și zâmbete. Și nopți cu vise colorate și zile senine, calde. Și soare. Știai asta?
- Nu. Am putut face așa ceva?
- Da. Atunci când eu nu eram prin preajmă, ca să îți spun, răutăcios, să închizi speranțe și să tai șanse.
- Of… Iartă-mă. Vei putea să mă ierți? Ca un suflet zăpăcit ce sunt, ai avut nevoie de multă forță să mă oprești.
- Și tu, de mult curaj ca să-mi demonstrezi că nu am mereu dreptate… Eu iert, dar știi că nu uit.
- Iar eu, ei bine… eu uit, însă nu iert. Mă trezesc uneori că nu-mi place cineva sau nu am încredere, fără să (mai) știu exact de ce.
- Hai să facem ceva împreună. Să iertăm și să uităm. Să lăsăm loc altor speranțe.
- Încerc… Ascultă, vine ploaia…
Iar ploaia spală păcate și curăță priviri care lucesc a durere. Iar mâine, dă puterea să spui „Vreau să trăiesc”.
